Este o explozie de primăvară în Cișmigiu! Avem, noi bucureștenii, o inimă de flori și de verdeață în mijlocul nostru, la îndemâna noastră, sub ochii noștri… și-i ținem strâns închiși, încruntați și ne plângem de milă. Chiar asta făceam eu, acum vreo două zile, trecând îngândurată, în fotoliul rulant, pe lângă covorul de iarbă verde și crudă, împânzit cu ghiocei și, ici și colo, cu câte un pâlc de lalele. Și iată că inima mea, mai tânără decât rațiunea!, și-a amintit dintr-o dată de o altă plimbare prin Cișmigiu. Eram în clasa a doua primară, și arboram primii mei ochelari! Pentru acest eveniment, mama mă trimisese, cu o verișoară mai mare, la o plimbare prin Cișmigiu, parcul făcut de grădinarul Regelui Carol I, ca să mă obișnuiesc cu noii mei „auxiliari”. Era tocmai un început de primăvară, ca acum. Și m-am înseninat dintr-o dată.
Și m-au năpădit, cum se spune, amintirile. Eram în al doilea an de școala, și devenisem o mică intelectuală – o gânditoare – prin forța împrejurărilor. Școala – mai ușoară la început – devenise pentru mine un efort: ca și mama și bunica mea, eram mioapă. Dar nu știam. Învățam bine, dar nu vedeam la tablă, iar asta mă copleșea. Din fericire, mama și-a dat seama – poate trecuse și ea prin astfel de încercări, m-a dus la un oculist (cel mai bun, se spunea). Și așa s-a făcut că am ajuns în Cișmigiu, cu primii mei ochelari.
Cum aș putea să descriu minunea care s-a arătat înaintea ochilor mei? Natura – care până atunci nu-mi spusese nimic, și-a descoperit toată splendoarea! Verdeața, ghioceii și lalelele, dar chiar și ceilalți copii, toate mi se păreau înveșmântate în strălucire și frumusețe. Era o nouă viață și o bucurie copleșitoare pentru copilul care eram atunci. Abia ani de zile mai târziu, când am făcut cunoștință cu Psalmii, mi-am putut găsi cuvinte pentru a-mi exprima aceste sentimente. „Cât de mărit este Domnul în Sion! Toate de bucurie le-ai umplut!” Era o trecere de la întuneric la lumină.
Între timp, am purtat ochelarii… cam șaptezeci de ani. Viața, cu grijile dar și cu bucuriile ei, m-a făcut să uit minunea ochelarilor.
Dar minunea s-a repetat pentru mine; după operația de cataractă n-am mai avut nevoie de ochelari. Acum, însă, știam lecția. Știu că după întuneric poate veni lumina, doar să deschidem ochii.
O, Doamne, dacă amintirea bucuriei pe care mi-a dat-o întâlnirea cu lumina pământească poate dăinui până la adânci bătrânețe – în pragul celor nouăzeci de ani ai mei – ce va fi când voi da ochii cu „Lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul care vine în lume” (Ioan l)?
Oare nu acesta este scopul vieții? Și știm cine este Cel care este Lumina Lumii.
Și cred că pot să spun acum; cu siguranța pe care mi-o dă experiența: Cred cu tărie, așa cum spun la Crez, aștept învierea morților și viața veacului ce va să vie.
Ajuta-ne, Doamne, să ne pregătim pentru această întâlnire acum, în preajma Sfintelor Paști, printr-o bună spovadă și Sfântă Împărtășanie! Și să venim la Tine, să luăm lumina!
Hristos a înviat și ne-a adus nouă lumina: Veniți de luați lumină!
Elsa Anca-Bărbuș
