De Bernardo Cervellera
Mulţi prieteni, preoţi şi laici, mi-au cerut intervenţii şi comentarii despre filmul lui Martin Scorsese. Neputând să răspund fiecăruia, am decis să scriu pentru toţi acest comentariu pe care-l public astăzi. AsiaNews a vorbit deja despre valoarea filmului regizorului american într-un interviu luat iezuitului Emilio Zanetti, care este prieten al lui Scorsese şi a colaborat la redactarea filmului.
Filmul "Silence" al lui Martin Scorsese este înainte de toate un film frumos prin fotografia sa clară şi simplă; prin ritmul cadenţat de scene rapide şi dramatice după care urmează scene imobile şi reflecţii sau dialoguri; prin tema - tăcerea lui Dumnezeu - pe care regizorul a voit s-o înfrunte cu curaj într-o perioadă ca a noastră în care există indiferenţă nu numai faţă de tăcerea ci şi faţă de vorbirea lui Dumnezeu.
Secvenţele pe care eu le consider mai frumoase sunt cele de sus: a urcării scărilor edificiului la Macao (probabil biserica "Sfântul Paul") a celor trei misionari - Valignano, Rodriguez şi Joao de Santa Marta -; sau cele ale navei care navighează solemn pe marea Chinei şi îi duce pe cei doi tineri misionari pe coastele Japoniei. Sunt ca o privire spre pământ din cer, o privire pe care cineva ar putea s-o definească indiferentă şi care în schimb este plină de participare. Este ca punctul de vedere al lui Dumnezeu (sau unul din punctele sale de vedere), ţinând cont că celelalte puncte de vedere - în care apare faţa lui Isus în pictura lui El Greco - sunt pe pământ şi au faţa oamenilor care sunt ucişi sau care calcă în picioare imaginea sacră.
Lepădarea de credinţă
Filmul şi istoria relatată nu sunt o apologie a lepădării de credinţă. Sunt în schimb o întrebare neliniştitoare cu privire la motivul pentru care în cadrul frumuseţii lumii noastre naturale există durerea, moartea, persecuţia, ura, conflictul dintre religii. Din acest punct de vedere filmul - repet - este curajos pentru că îşi pune întrebările de credinţă într-o lume care este post-credinţă şi repropune cu o actualitate răscolitoare realitatea martiriului creştin (aşa de evident în Orientul Mijlociu, în Africa, în China, în Coreea de Nord) şi întrebarea cu privire la motivul morţii pentru o credinţă, pentru un Dumnezeu.
Filmul este o operă profund religioasă - ca o continuă întrebare, interogare a lui Dumnezeu care nu vorbeşte cu un glas sensibil, dar care-i împinge pa bărbaţi, pe femei, pe preoţi şi pe laici să-şi dăruiască viaţa şi să rişte moartea în fiecare zi pentru El.
Este un film creştin: este prezentă o mare milostivire pentru fiecare alegere a oamenilor, chiar şi pentru trădare, chiar şi pentru lepădarea de credinţă folosită ca metodă de supravieţuire (vezi personajul Kichijiro, care de fiecare dată se leapădă de credinţă şi de fiecare dată cere iertare).
Bucuria catolică
Probabil că nu este un film catolic pentru că-i lipseşte o dimensiune fundamentală a catolicismului, care este bucuria. Dar acest lucru - cred eu - se datorează în parte faptul de a se fi conformat destul de fidel cărţii lui Shusako Endo, care este o carte fără bucurie. Marele scriitor a trăit mereu în el dificultatea de a fi catolic într-o societate care priveşte la această credinţă ca la un lucru străin şi a îndurat existenţa sa aceleaşi întrebări pe care Ferreira - iezuitul renegat - şi le pune cu privire la modul în care credinţa care "provine din Occident" poate să se întrupeze în Orient şi în "mlaştina" japoneză.
De la Shusako Endo Scorsese ia problema unui Dumnezeu care este tată, care dă reguli, care-i împinge pe fii la martiriu, în loc să fie mamă, milostivă, conciliantă, primitoare a oricărei tresăltări umane. Regizorul american ia de la scriitorul japonez şi problematica unui creştinism care se confruntă cu budismul şi că până la urmă Dumnezeu este unul singur şi se ascunde dincolo de cele două tradiţii. În asta se vede cum problematicile sugerate în carte şi în film sunt foarte apropiate de acele poziţii post-moderne care se apropie mult de relativism şi în numele toleranţei şi al iubirii generice trec pe deasupra oricărei tradiţii istorice devalorizând adevărul.
Scorsese n-a luat din carte finalul său: micul crucifix pe care soţia dată lui după lepădarea de credinţă îl pune în ascuns în mâinile răposatului Rodriguez. După părerea mea el reprezintă un semn de speranţă şi de alipire de Cristos din partea regizorului, dincolo de toate trădările şi slăbiciunile pe care unul le poate experimenta în viaţă.
La martiriu cântând
Bucuria - şi chiar umorismul - ar fi putut să iasă în evidenţă dacă regizorul ar fi fost mai atent la istoria Japoniei şi la istoria martirilor japonezi.
De fapt, cronicile timpului relatează că martirii japonezi erau bucuroşi, mulţumiţi că merg la martiriu pentru Isus; se ofereau să sufere pentru El şi nu acceptau să fie ascunşi. Mulţi dintre ei cântau mergând spre cruce şi strigau psalmi chiar pe crucea pe care erau pironiţi.
În schimb, în film creştinii reprezentaţi se tem să moară, ţin mult să rămână în viaţă, se plâng în durere într-o atmosferă de tragedie. Numai unul dintre martiri cântă "Tantum ergo" în timp ce valurile mării acoperă cântecul până la stingerea lui.
În schimb, toată istoria martirilor creştini este o istorie de recunoştinţă faţă de Cristos pentru că le-a dăruit martiriul şi o bucurie de nestăvilit în aşteptarea paradisului.
Bogaţi şi săraci
Cu privire la paradis, în film este citat aproape îndoindu-se de el (şi acest lucru este de înţeles într-o atmosferă post-modernă, care nu crede în poveşti). Creştinii japonezi prezentaţi de Scorsese văd paradisul numai în termeni negativi şi putem spune... materiali: un loc unde nu se mai suferă, unde nu se mai munceşte ca sclavi, unde nu se mai plătesc taxe stăpânilor pământului.
Şi acest lucru mi se pare o dependenţă de mentalitatea post-modernă, în care credinţa este acceptată în mod comprehensibil numai de sărăcuţi, de sclavi, de oameni aflaţi pe pragul disperării, dar nu este făcută pentru persoane cultivate, pentru bogaţi, pentru cei care au funcţii înalte.
În schimb, istoria martirilor japonezi ne spune că s-au convertit la creştinism şi au acceptat martiriul chiar şi personalităţi de la curtea japoneză, stăpâni, cavaleri - ca Takayama Ukon, stăpânul feudal convertit la catolicism în secolul al XVI-lea, care va fi beatificat în curând, probabil chiar de Papa Francisc când va merge în Japonia anul acesta.
O corectare istorică trebuie făcută şi cu privire la numărul de părinţi iezuiţi care în secolul al XVII-lea s-au lepădat de credinţă. Istoria lui Ferreira este confirmată de documente; dar nu se ştie despre alţi preoţi care au abandonat credinţa, s-au căsători şi au devenit instrumente ale persecuţiei împotriva creştinilor. Unele izvoare japoneze vorbesc despre alţi patru preoţi iezuiţi, în afară de Ferreira, dar izvoare mai recente (vezi H. Jedin) exclud asta datorită faptului că cei patru despre care se vorbeşte au murit în închisoare şi n-au fost eliberaţi niciodată.
Convertirile
În concluzie, mi se pare că filmul este un instrument optim pentru a face să apară întrebări profunde în inima spectatorului; pentru a zdruncina din indiferenţa faţă de martiriul atâtor creştini din timpul nostru; pentru a cere milostivire şi compătimire în faţa mizeriei omului, ci aşteaptă o mărturie de credinţă în bucurie din partea creştinilor.
În această privinţă, merită de notat că în Japonia în cele aproape două secole de persecuţie, mulţi creştini au continuat să trăiască în ascuns credinţa lor, transmiţând-o cu curaj şi cu viclenie. Semn că pământul japonez nu este acea "mlaştină" pe care filmul şi cartea îl descriu. De altfel, şi astăzi, deşi există puţine convertiri la creştinism, japonezii trăiesc o mare nelinişte cu privire la sensul vieţii lor, striviţi cu sunt de muncă, de obişnuinţe, de tradiţii care aţipesc conştiinţa personală. În schimb, în străinătate, unde presiunea şi amalgamul social este mai mic, asistăm la minunate convertiri de tineri, de întreprinzători, de persoane angajate în sectorul modei.
(După AsiaNews, 2 februarie 2017)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
