În cartea lui Endō şi în filmul lui Scorsese persecuţiile anticreştine în Japonia din secolul al XVII-lea
De Juan Manuel de Prada
În 1988, Martin Scorsese a citit cu admiraţie şi stupoare Tăcerea, un roman al scriitorului catolic japonez Shūsaku Endō (1923-1996). A înţeles imediat că într-o zi avea să-i facă o adaptare cinematografică, însă, din motive economice şi artistice, aveau să treacă trei decenii înainte de a realiza asta. În aparenta sa simplitate şi esenţialitate, Tăcerea este o operă incredibil de complexă, nescutită de asemănări cu Puterea şi gloria de Graham Greene. Publicată în 1966, avea să devină repede epicentrul unei polemici aprinse, înfruntând chestiunea spinoasă a persecuţiei îndurate de creştinii japonezi de la sfârşitul secolului al XVI-lea până la jumătatea secolului al XVII-lea, cu evenimente dramatice precum expulzarea tuturor misionarilor în 1614 sau aşa-numita rebeliune de la Shimabara (1637-1638) care, după ce a fost sufocată brutal, avea să dea loc perioadei Sakoku atunci când creştinismul a fost interzis definitiv.
În acest scenariu sfâşietor Endō situează evenimentul din Tăcerea, care recreează în mod liber istoria iezuitului portughez Cristóvão Ferreira (1580-1650), care a devenit provincial al Japoniei şi a îndurat torturi teribile în timpul celei mai crunte epoci a persecuţiei, înainte de a se lepăda de credinţă şi de a adopta numele de Sawano Chūan. Figura lui Ferreira devine - imitând-o pe cea a lui Kurtz a lui Joseph Conrad - inima întunericului din romanul lui Endō, unde se relatează odiseea a doi tineri iezuiţi, preoţii Sebastião Rodrigues şi Francisco Garupe, care din Maroc merg în Japonia pentru a cunoaşte adevărul despre superiorul lor.
Câţiva detractori ai lui Endō au considerat Tăcerea un roman "ambiguu" în termeni religioşi, pentru că susţine o trăire privată a credinţei şi indică inutilitatea martiriului. Însă este vorba despre o lectură simplistă pe care complexitatea morală şi teologică a romanului o dezminte. Opera scriitorului japonez ne arată lupta credinţei în situaţii de suferinţă extremă, acolo unde capacitatea de rezistenţă umană se ciocneşte cu tăcerea lui Dumnezeu.
Desigur nu găsim aici acea atitudine moralistă îndulcită care atât de mult îi place unui anumit catolicism emotiv, aşa de înclinat să ofere soluţii clare şi prea uşoare (chiar ireale) la chestiunile cele mai delicate şi sfâşietoare. Tăcerea este un roman care - aşa cum îi cerea Flannery O'Connor artistului catolic - intră într-un "teritoriu care este în mare parte proprietate a Duşmanului" şi se confruntă cu problema Răului şi a suferinţei, arătând fără jumătăţi de măsură suferinţele credinţei în mijlocul unei persecuţii foarte crunte.
În roman există texte de o atare cruzime încât ne face să ne îngheţe sângele în vene, în care Endō ne descrie chinurile la care au fost supuşi martirii japonezi. Şi există texte de o putere spirituală şi de o densitate teologică sublime, în care se exaltă eroismul şi măreţia martiriului. Însă în roman există şi un efort pentru a înţelege slăbiciunile celor care cedează datorită lipsei de curaj, precum personajul grotesc şi în acelaşi timp tragic Kichijiro, un laş care îl renegă în mod repetat pe Cristos şi îi denunţă pe alţi creştini, dar în mod repetat cere şi găseşte iertarea la părintele Rodrigues, la care se întoarce ca un căţel la stăpânul său. Deoarece Cristos, de fapt, a voit să-l mântuiască şi pe Iuda, ştiind că în fiecare Iuda respiră un potenţial Petru.
Aşa explică părintele Rodriguez, într-un text deosebit de semnificativ din roman: "Cristos, la Ultima Cină, i-a spus lui Iuda: «Ceea ce trebuie să faci fă repede». Nici acum când sunt preot n-am putut să percep bine sensul acelor cuvinte. Ce anume a simţit Cristos aruncându-i în faţa cuvintele acelea omului care avea să-l vândă pentru treizeci de arginţi? Oare le-a spus cu mânie şi cu ură? Sau mai degrabă au fost cuvinte născute din iubire? Dacă erau cuvinte de mânie, Cristos în acel moment nega mântuirea pentru acel unic om dintre toţi oamenii din lume. Iuda avea să primească în mod deplin biciul mâniei lui Cristos şi nu se va mântui; şi Domnul avea să-l abandoneze destinului său un om căzut pentru totdeauna în păcat. Dar nu putea să fie aşa. Cristos a încercat să-l mântuiască şi pe Iuda. Dacă n-ar fi aşa, n-ar avea sens faptul de a fi făcut din el unul dintre discipolii săi".
Tăcerea ne învaţă că milostivirea lui Dumnezeu împărtăşeşte şi suferinţa celor care-l renegă; pentru că, aşa cum citim într-un alt text din roman, "cine poate asigura că cei slabi au suferit mai puţin decât cei puternici?". Fără nicio îndoială, punctul cel mai controversat din romanul lui Endō - şi din filmul lui Scorsese - este oricum soluţia finală adoptată de preoţii Ferreira şi Rodrigues, care se leapădă public de credinţă şi continuă opera lor evanghelizatoare în clandestinitate.
Nu e vorba, nici pe departe, despre o experienţă privată şi conciliantă a credinţei, ci despre o renunţare dureroasă de a predica Evanghelia de pe acoperişuri pentru a evita exterminarea propriilor fraţi. În sfârşit, romanul lui Endō ne propune o reflecţie despre aşa-numita "disciplină a secretului", care are un fundament evanghelic evident: "Nu daţi cele sfinte câinilor şi nu aruncaţi perlele în faţa porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie" (Mt 7,6). Însuşi sfântul Augustin recomanda credincioşilor săi, pentru a evita reacţia furibundă a păgânilor, să ascundă din prudenţă propriul crez.
Dumnezeu nu vrea ca să fugim de martiriu; dar cu atât mai puţin vrea ca să ne aruncăm nesăbuit în martiriu sau ca nesăbuinţa noastră să-i arunce în martiriu pe fraţii noştri. Desigur, această disciplină a secretului poate să fie alibiul perfect pentru cei laşi care tac şi sunt de acord, doritori să obţină recompensele pe care le oferă lumea, în timp ce curajoşii sunt sacrificaţi. Dar nu aceasta este teza care se răspândeşte în Tăcerea, unde apostazia prefăcută a protagoniştilor ne este prezentată mereu ca un tragic act de iubire faţă de credincioşii lor.
Înainte ca Scorsese să adapteze Tăcerea la marele ecran, făcuse asta Masahiro Shinoda în Chinmoku ("Tăcerea", 1971), o operă cu mari calităţi cinematografice care totuşi denaturează complet semnificaţia romanului, prezentând un părinte Rodrigues care, după ce a apostat, se lasă doborât de disperare (aşa cum se deduce dintr-o secvenţă finală deosebit de nefericită). În schimb versiunea lui Scorsese este în mod scrupulos fidelă faţă de original, fie în formă fie în conţinut.
Pentru a traduce în imagini esenţialitatea prozei lui Endō, Scorsese a renunţat aproape total la coloana sonoră (ceea ce poate face filmul un pic arid pentru spectatorul mediu) şi a ales un timp cu pauze (ba chiar cu multe pauze pentru ritmurile frenetice ale pseudo-cinematografiei actuale), precum şi o măsură discutabilă, dar incredibil de eficace, care constă în a relata istoria renunţând la imagini trucate şi la efecte, adoptând chiar o privire care se preface că este neutră şi care, în unele momente (de exemplu în secvenţa morţii părintelui Garupe) ne poate apare rece sau distantă.
Dar noi nu credem deloc că este aşa; şi cu atât mai puţin credem că o asemenea răceală aparentă se poate interpreta ca dezlipire faţă de suferinţa martirilor: secvenţa foarte frumoasă şi teribilă în care ne este arătată moartea lentă a creştinilor care au fost răstigniţi pe malul mării pentru ca mareea ridicată să-i înece lent, nu lasă umbră de îndoială cu privire la atitudinea respectuoasă a regizorului.
Dar apare desigur şi mai admirabil respectul scrupulos pe care Scorsese îl arată faţă de tema şi de intenţiile lui Endō, fără a face nicio concesie spiritului necredincios din epoca noastră. Astfel, de exemplu, părintele Rodrigues (interpretat în mod magnific de Andrew Garfield, care întrupează în mod perfect amestecul de ardoare religioasă şi fragilitate a personajului din carte) aude, în mod clar şi răsunător, glasul lui Cristos (nu glasul conştiinţei sale) când la sfârşit decide să calce în picioare crucea care îi este prezentată, pentru a salva viaţa altor creştini: "Calcă-mă în picioare... Am venit pe lume pentru ca să mă călcaţi în picioare, am purtat crucea pentru a împărtăşi durerea voastră".
În sfârşit, Scorsese reflectă cu fidelitate intenţia lui Endō în partea conclusivă a filmului, unde glasul povestitorului (care până în acel moment a fost monopolul părintelui Rodrigues), asumă în roman un ton notarial şi un pic criptat, pentru a ne sugera că protagonistul a continuat să evanghelizeze în secret gărzile care aveau rolul de a-l supraveghea.
Scorsese spune în mod explicit ceea ce Endō tocmai sugerează: ne permite să vedem fără jumătăţi de măsură cum Ferreira închide un ochi în faţa introducerii în Japonia a obiectelor ale căror semnificaţie catolică nu este percepută de autorităţi; ne permite să vedem fără ambiguităţi cum Rodrigues ascultă la spovadă pe Kichijiro, delatorul său, şi iartă păcatele sale; în sfârşit, ne oferă o încadrarea finală totalizantă - pe care desigur n-o revelăm - în care, în mod foarte elocvent, avem confirmarea că Cristos nu l-a abandonat niciodată pe protagonist şi că protagonistul n-a încetat niciodată să predice Evanghelia printre persoanele care l-au însoţit.
Tăcerea este filmul elocvent al unui foarte mai artist şi al unui catolic care, ca Flannery O'Connor, nu ezită să intre în teritoriul duşman pentru a se măsura cu demonii care atacă muşcând credinţa.
Şi, întrând în acel teritoriu, reuşeşte să zdruncine credinţa noastră fleşcăită şi slabă şi ne permite să ascultăm glasul iubitor al lui Cristos, care răsună ca un osana veşnic în noi, împărtăşind durerea noastră şi iertând de fiecare dată cedările noastre şi slăbiciunile noastre.
(După L'Osservatore Romano, 12 ianuarie 2017)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
