Mulţi istorici au încercat mult timp să demistifice mitul cruciadelor – ideile false despre acestea fiind larg răspândite. Aceşti istorici nu sunt revizionişti, ci oameni de ştiinţă care prezintă rezultatele unor studii foarte atente şi serioase ce au durat mai multe decenii. Pentru ei, interesul actual faţă de această temă reprezintă o şansă de a explica cruciadele atâta timp cât oamenii îi ascultă cu adevărat – lucru care nu va dura mult. Poate cu excepţia lui Umberto Eco, cărturarii medievişti nu sunt obişnuiţi să beneficieze de multă atenţie din partea mass-media. Avem tendinţa să fim nişte oameni liniştiţi care examinează cronici prăfuite şi redactează studii meticuloase şi plictisitoare care vor fi citite de puţină lume. Vă puteţi imagina aşadar surprinderea mea când, la câteva zile după atacurile din 11 septembrie, Evul Mediu a devenit dintr-o dată important.
Fiind un istoric al cruciadelor, singurătatea liniştită de care mă bucuram în turnul meu de fildeş a fost spulberată de ziarişti, redactori şi prezentatori TV presaţi de timp şi curioşi să afle adevărul senzaţional. Ce au fost cruciadele? – întrebau ei. Când au avut loc? Cât de insensibil a fost preşedintele George W. Bush când a utilizat cuvântul „cruciadă” în remarcile sale? În unele cazuri, am avut impresia clară că cei care mă solicitau cunoşteau deja răspunsul la întrebările lor, sau cel puţin credeau că îl cunosc. Ceea ce doreau de fapt era ca un expert să le repete acest răspuns. De exemplu, mi s-a cerut de mai multe ori să comentez faptul că lumea islamică se plânge pe bună dreptate de Occident. Violenţa actuală, insistau ei, nu îşi are oare rădăcinile în atacurile brutale şi neprovocate contra unei lumi musulmane sofisticate şi tolerante? Cu alte cuvinte, nu sunt oare cruciadele cu adevărat vinovate de aceasta?
Cu siguranţă aşa gândeşte Osama bin Laden. În diferitele sale intervenţii televizate, el a descris mereu războiul american contra terorismului ca pe o nouă cruciadă împotriva islamului. Fostul preşedinte Bill Clinton a declarat de asemenea că cruciadele sunt cauza conflictului actual. Într-un discurs rostit la Universitatea din Georgetown, el a relatat (şi a înflorit) un masacru al unor evrei după cucerirea Ierusalimului de către cruciaţi în 1099, şi a adus la cunoştinţa auditoriului său că acest episod a lăsat un gust amar în Orientul Mijlociu. (El nu a explicat însă cum se face că teroriştii islamişti ar fi indignaţi de uciderea unor evrei.) Clinton a fost criticat în editorialele ziarelor americane pentru faptul că era atât de dornic de a blama Statele Unite încât a coborât până în Evul Mediu. Cu toate acestea, nimeni nu a contestat premisa fundamentală a fostului preşedinte.
Sau aproape nimeni. Mai mulţi istorici au încercat să restabilească adevărul despre cruciade cu mult înainte ca Clinton să le descopere. Ideile false despre cruciade sunt foarte larg răspândite. Ele sunt descrise în general ca o serie de războaie sfinte contra islamului, conduse de Papi obsedaţi de putere şi purtate de fanatici ai religiei. S-a pretins că au fost întruchiparea ipocriziei şi a intoleranţei, o pată neagră pe istoria Bisericii Catolice în particular şi a civilizaţiei occidentale în general. Cruciaţii ar fi fost o specie de proto-imperialişti care au introdus agresiunea Occidentului într-un Orient Mijlociu paşnic, iar apoi au schimonosit luminata cultură musulmană, lăsând-o în ruine. Sau variaţii pe această temă.
Care este de fapt adevărul despre cruciade? Istoricii mai studiază încă unele aspecte. Dar deja putem spune multe cu cu certitudine. Pentru început, cruciadele în Orient au fost, sub toate unghiurile, războaie de apărare. Au fost un răspuns direct la agresiunile musulmanilor – o încercare de a riposta sau de a se apăra contra cuceririlor de teritorii creştine de către musulmani.
Creştinii din secolul al XI-lea nu erau fanatici paranoici. Ei erau cu adevărat ţinta musulmanilor. În timp ce musulmanii pot fi paşnici, islamul s-a născut în război şi astfel s-a şi dezvoltat. De pe timpul lui Mahomed, expansiunea musulmanilor s-a făcut mereu prin sabie. Gândirea musulmană împarte lumea în două tărâmuri: cel a islamului şi cel al războiului. Creştinismul – precum oricare altă religie nemusulmană – nu are nici un tărâm. Creştinii şi evreii pot fi toleraţi în cadrul unui stat musulman sub dominaţie musulmană. În islamul tradiţional, însă, statele creştine şi ebraice trebuie să fie distruse, iar teritoriile lor trebuie cucerite. Pe vremea în care Mahomed purta război împotriva Mecăi, în secolul al VII-lea, creştinismul era religia dominantă a puterii şi a bogăţiei. Ca credinţă a imperiului roman, acesta cuprindea întreaga zonă mediteraneană, incluzând Orientul Mijlociu, unde se născuse. Prin urmare, lumea creştină era o ţintă importantă pentru primii califi, şi avea să rămână o ţintă pentru conducătorii musulmani pe parcursul următorului mileniu.
Imediat după moartea lui Mahomed, războinicii musulmani au lovit creştinii cu o forţă extraordinară. Şi au avut un mare succes. Palestina, Siria şi Egiptul – odinioară zonele cele mai puternic creştine din lume – au cedat rapid. Până în secolul al VIII-lea, oştile musulmane cuceriseră în întregime nordul Africii şi Spania creştine. În secolul al XI-lea, turcii selgiucizi au cucerit Asia Mică (Turcia de astăzi), care fusese creştină din timpul Sfântului Pavel. Imperiul Bizantin a fost redus la puţin mai mult decât Grecia. Disperat, împăratul din Constantinopol le-a cerut creştinilor din vestul Europei să îi ajute pe fraţii şi surorile lor din Orient.
Acest strigăt de ajutor a dat naştere cruciadelor. Ele nu au fost inventate nici de vreun Papă ambiţios, nici de nişte cavaleri lacomi, ci au fost răspunsul la mai bine de patru secole de cuceriri în urma cărora musulmanii ocupaseră deja două treimi din vechea lume creştină. La un moment dat, creştinătatea ca credinţă şi cultură trebuia să se apere sau să fie înghiţită de islam. Această apărare a luat forma cruciadelor.
Astfel, la Conciliul din Clermont, în 1095, Papa Urban al II-lea a chemat cavalerii creştinătăţii să respingă cuceririle islamului. Răspunsul la acest apel a fost extraordinar. Mii de cavaleri au depus jurământ sub cruce şi s-au pregătit pentru război. De ce au făcut-o? Răspunsul la această întrebare a fost foarte prost înţeles. În urma Iluminismului, s-a pretins în general că cruciaţii erau doar nişte oameni fără pământ şi nişte pierde-vară care au profitat de ocazia de a fura şi a jefui într-o ţară îndepărtată. Sentimentele de pietate, sacrificiu de sine şi iubire faţă de Dumnezeu exprimate de cruciaţi nu puteau, evident, să fie luate în serios. Erau doar o faţadă pentru intenţii mai întunecate.
În ultimele două decenii, o serie de studii asupra unor hrisoave au anihilat afirmaţiile precedente. Cercetătorii au descoperit că cruciaţii erau în general oameni bogaţi, care posedau mult pământ în Europa. Cu toate acestea, ei au renunţat de bunăvoie la toate pentru a pleca în această misiune sfântă. Participarea la cruciadă era costisitoare. Chiar şi nobilii bogaţi puteau sărăci cu uşurinţă întreaga lor familie alăturându-se unei cruciade. Nu au făcut aceasta cu speranţa bogăţiei materiale (pe care mulţi dintre ei o aveau deja), ci fiindcă sperau să acumuleze o comoară pe care rugina şi moliile nu o pot distruge. Erau foarte conştienţi de păcatele lor şi aveau o mare dorinţă de a îndura greutăţile cruciadei ca pe un act penitenţial de iubire. În Europa se găsesc mii de hrisoave medievale care atestă aceste sentimente; prin ele aceşti oameni ne vorbesc şi astăzi, dacă dorim să îi ascultăm. Bineînţeles, nu refuzau o pradă dacă li se ivea ocazia. Dar adevărul este că cruciadele nu erau deloc potrivite pentru jaf. Câţiva oameni s-au îmbogăţit, dar marea majoritate s-a întors fără nimic.
Papa Urban al II-lea le-a fixat cruciaţilor două obiective, amândouă rămânând centrale pentru cruciadele în Orient timp de secole. Primul era să le vină în ajutor creştinilor din Orient. Succesorul său, Papa Inocenţiu al III-lea, a scris mai târziu: „Cum iubeşte un om pe aproapele său ca pe sine însuşi, după învăţătura divină, ştiind că fraţii săi creştini după credinţă şi după nume sunt privaţi de libertate, sub jugul celei mai grele robii, de către musulmanii perfizi, şi nu se angajează să îi elibereze? Oare din întâmplare ignoraţi că mii de creştini sunt ţinuţi în robie şi sunt închişi de musulmani şi torturaţi în chinuri nenumărate?” Participarea la cruciadă, după cum afirma pe bună dreptate prof. Jonathan Riley-Smith, era înţeleasă ca o „faptă de iubire” – în cazul acesta, iubirea faţă de aproapele. Cruciada era văzută ca pe o operă de milostivire menită să îndrepte o profundă nedreptate. După cum le scria Papa Inocenţiu al III-lea cavalerilor templieri, „Voi împliniţi prin fapte cuvintele Evangheliei – Nu este iubire mai mare pentru cineva decât a-şi da viaţa pentru prietenii săi„.
Al doilea obiectiv era eliberarea Ierusalimului şi a celorlalte locuri sfinţite prin viaţa lui Cristos. Cuvântul cruciadă este unul modern, cruciaţii medievali considerându-se pelerini făcând fapte bune pe drumul către Sfântul Mormânt. Indulgenţa cruciadei pe care o primeau era legată canonic de indulgenţa pelerinajului. Acest scop era frecvent descris în temeni feudali. Când a făcut apelul pentru a cincea cruciadă în 1215, Papa Inocenţiu al III-lea scria: „Gândiţi-vă, preaiubiţii mei fii, gândiţi-vă bine: dacă un rege oarecare ar fi alungat de pe pământul său şi poate ar fi capturat, când va redobândi libertatea totală şi va veni vremea să facă dreptate, nu se va uita oare la vasalii săi ca la nişte necredincioşi şi trădători… dacă aceştia nu s-ar fi angajat nu doar cu toată averea lor ci şi cu toată fiinţa lor pentru a-l elibera? … Nu ar face la fel şi Isus Cristos, Regele regilor şi Domnul domnilor, ai cărui slujitori nu puteţi nega că sunteţi, care v-a dat sufletul şi trupul, care v-a răscumpărat cu Preasfântul Său Sânge… nu v-ar condamna pentru viciul nerecunoştinţei şi crima infidelităţii dacă aţi neglija să îi veniţi în ajutor?”
Aşadar, recucerirea Ierusalimului nu era colonialism, ci un act de restaurare şi o declaraţie deschisă de dragoste faţă de Dumnezeu. Popoarele Evului Mediu ştiau, bineînţeles, că Dumnezeu avea puterea să restaureze El Însuşi Ierusalimul – şi avea într-adevăr puterea de a restaura dominaţia Lui asupra întregii lumi. Dar, după cum predica Sfântul Bernard de Clairvaux, refuzul Său de a o face era o binecuvântare pentru poporul Său: „Din nou vă spun, gândiţi-vă la bunătatea Atotputernicului şi luaţi aminte la planul Său plin de îndurare. El vrea să vă fie dator, sau mai bine spus se face ca şi cum v-ar fi dator, pentru a vă ajuta să îndepliniţi obligaţiile pe care le aveţi faţă de El. Binecuvântată este generaţia care poate să profite de ocazia unei atât de bogate indulgenţe„.
Se pretinde adesea că scopul principal al cruciadelor era convertirea forţată a lumii musulmane. Nimic nu poate fi mai departe de adevăr. Din perspectiva creştinilor din Evul Mediu, musulmanii erau duşmanii lui Cristos şi ai Bisericii Sale. Sarcina cruciaţilor era de a-i învinge şi de a se apăra contra lor. Nimic mai mult. Musulmanii care locuiau în teritoriile cucerite de cruciaţi puteau în general să îşi păstreze proprietăţile şi mijloacele de existenţă, şi puteau întotdeauna să îşi păstreze religia. De altfel, pe parcursul întregii existenţe a Regatului cruciat al Ierusalimului, locuitorii musulmani au fost mult mai numeroşi decât catolicii. Doar în secolul al XIII-lea franciscanii au început eforturile de convertire a musulmanilor, dar aceste încercări au avut foarte puţin succes şi au fost până la urmă abandonate. În orice caz, ele s-au făcut prin convingere paşnică, şi nu prin ameninţări violente.
Cruciadele au fost războaie, deci ar fi o greşeală să le caracterizăm ca nimic mai mult decât pietate şi bune intenţii. Ca în orice război, violenţa era brutală (chiar dacă mai puţin decât în războaiele moderne). Au existat acţiuni nefericite, jafuri şi crime. De acestea ne amintim de obicei foarte bine. În primele zile ale primei cruciade, în 1095, o bandă de cruciaţi condusă de contele Emich de Leiningen a coborât pe Rin, jefuind şi ucigând toţi evreii pe care i-au găsit în cale. Episcopii locului au încercat fără succes să oprească masacrul. În opinia acestor ostaşi, evreii, ca şi musulmanii, erau duşmanii lui Cristos. A-i jefui şi a-i ucide nu era deci nimic rău. Credeau cu adevărat că era o faptă bună, căci banii evreilor puteau fi utilizaţi pentru cruciada către Ierusalim. Desigur, greşeau, iar Biserica a condamnat puternic atacurile contra evreilor.
Cincizeci de ani mai târziu, pe când se pregătea a doua cruciadă, Sfântul Bernard, în predicile sale, spunea frecvent că evreii nu trebuie persecutaţi: „Întrebaţi pe oricine cunoaşte Sfintele Scripturi ce este scris despre evrei în psalmi. ‘Nu mă rog pentru distrugerea lor’, se spune. Evreii sunt pentru noi cuvintele vii ale Scripturii, căci ne amintesc mereu de suferinţele Domnului. Ei îndură o captivitate aspră sub principii creştini, dar ‘ei aşteaptă doar vremea mântuirii lor'”. Cu toate acestea, un alt călugăr cistercian, pe nume Radulf, aţâţa oamenii contra evreilor de pe Rin, în pofida a numeroase scrisori în care Bernard îi cerea să înceteze. În cele din urmă Bernard a fost constrâns să se deplaseze în Germania, unde l-a pus la punct pe Radulf, l-a trimis înapoi în mănăstirea sa şi a oprit masacrele.
Se spune adesea că rădăcinile Holocaustului pot fi văzute în aceste pogromuri medievale. Se poate. Dar dacă este aşa, acele rădăcini sunt mult mai profunde şi mai largi decât cruciadele. Este adevărat că au pierit evrei pe vremea cruciadelor, dar scopul acestora nu era uciderea evreilor. Dimpotrivă: Papii, Episcopii şi predicatorii au spus clar că evreii din Europa nu trebuie molestaţi. Într-un război modern, am numi morţi tragice ca acestea „daune colaterale”. Deşi beneficiază de tehnologie sofisticată, Statele Unite au omorât mult mai mulţi nevinovaţi în războaiele moderne decât ar fi putut omorî vreodată cruciaţii. Dar nimeni nu ar afirma în mod serios că scopul războaielor americane ar fi acela de a ucide femei şi copii.
În orice caz, prima cruciadă a fost imprevizibilă. Nu avea niciun conducător, nicio ierarhie, nicio aprovizionare, nicio strategie detaliată. Erau doar mii de războinici care pătrundeau adânc în teritoriul inamicului, dedicaţi unei cauze comune. Mulţi dintre ei au murit, pe câmpul de luptă sau din cauza bolii sau a foametei. A fost o campanie aspră care părea mereu în pragul dezastrului. Şi totuşi, a avut un succes miraculos. Până în 1098, cruciaţii au adus din nou Niceea şi Antiohia sub conducere creştină. În iulie 1099 au cucerit Ierusalimul şi au început să construiască un stat creştin în Palestina. În Europa, bucuria era neînfrânată. Se părea că valul istoriei, care îi ridicase pe musulmani atât de sus, îşi schimba acum direcţia. Dar nu era aşa. Când ne gândim la Evul Mediu, este uşor să vedem Europa în lumina a ceea ce a devenit, şi nu a ceea ce era în realitate. Uriaşul lumii medievale era islamul, nu creştinătatea. Cruciadele prezintă interes mai ales pentru că au fost o încercare de a contracara acea tendinţă. Dar în cinci secole de cruciade, doar prima dintre ele a respins viguros progresul militar al islamului. După acel moment succesul cruciadelor a scăzut.
Când Comitatul Cruciat de Edessa a căzut în mâinile turcilor şi ale kurzilor în 1144, s-a născut în Europa un enorm val de susţinere pentru o nouă cruciadă. Aceasta a fost condusă de doi regi, Ludovic al VII-lea al Franţei şi Konrad al III-lea al Germaniei, şi a fost predicată de Sfântul Bernard însuşi. Dar a eşuat în mod patetic. Cea mai mare parte dintre cruciaţi au fost ucişi pe drum. Cei care au ajuns la Ierusalim au înrăutăţit situaţia, atacând Damascul musulman, care fusese înainte un aliat puternic al creştinilor. În urma acestui dezastru, creştinii din întreaga Europă au fost obligaţi să accepte nu doar creşterea continuă a puterii musulmane, ci şi certitudinea că Dumnezeu pedepsea Occidentul pentru păcatele sale. Mai multe mişcări laice de pietate au înflorit pe tot teritoriul Europei, toate înrădăcinate în dorinţa de a purifica societatea creştină pentru ca acestea să fie vrednică de victorie în Orient.
În consecinţă, la sfârşitul secolului al XII-lea, cruciada cerea un efort de război total. Orice om, oricât de slab sau sărac, era chemat să ajute. Cruciaţilor li se cerea să îşi sacrifice averile şi, dacă era nevoie, chiar şi vieţile, pentru apărarea Orientului creştin. Pe frontul de acasă, toţi creştinii erau chemaţi să susţină cruciadele prin rugăciune, post şi pomană. Cu toate acestea, puterea musulmanilor creştea. Saladin, marele unificator, i-a adunat pe musulmanii din Orientul Apropiat într-o singură entitate, propovăduind în acelaşi timp războiul sfânt contra creştinilor. În 1187, în bătălia de la Hattin, oştile sale au distrus toate armatele Regatului creştin al Ierusalimului şi au capturat preţioasa relicvă a Sfintei Cruci. Rămase fără apărare, cetăţile creştine au început să se predea una după alta, culminând cu capitularea Ierusalimului la 2 octombrie. Doar câteva porturi au rezistat.
Răspunsul a fost a treia cruciadă. Ea a fost condusă de împăratul Frederick I Barbarossa al Imperiului German, regele Filip al II-lea al Franţei şi regele Richard I Inimă de Leu al Angliei. A fost fără îndoială o operă măreaţă, dar nu atât de măreaţă pe cât speraseră creştinii. Bătrânul Frederick s-a înecat traversând un râu pe cal, aşa că armata lui s-a întors acasă înainte de ajunge în Ţara Sfântă. Filip şi Richard au navigat pe râu, dar nenumăratele lor certuri au agravat diviziunile deja existente în Palestina. După ce a recucerit Acra, regele Franţei s-a întors acasă, unde s-a ocupat cu împărţirea pământurilor lui Richard din Franţa. Cruciada i-a revenit deci lui Richard. Excelent războinic, conducător talentat şi tactician fără pereche, Richard a condus armatele creştine din victorie în victorie, recucerind astfel întreaga coastă. Dar Ierusalimul nu era pe coastă, şi după două încercări eşuate de a asigura linii de aprovizionare până la Cetatea Sfântă, Richard a renunţat. Promiţând să se întoarcă într-o zi, a încheiat cu Saladin un armistiţiu care asigura pacea în regiune şi accesul liber la Ierusalim pentru pelerinii neînarmaţi. Decepţia era totuşi mare. Dorinţa de a restaura dominaţia creştină asupra Ierusalimului şi de a recâştiga Sfânta Cruce a rămas vie în toată Europa.
Cruciadele din secolul al XIII-lea au fost mai mari, mai bine finanţate şi mai bine organizate. Dar şi ele au eşuat. A patra cruciadă (1201-1204) s-a împotmolit când a fost prinsă în unele intrigi politice bizantine, pe care occidentalii nu le-au înţeles bine niciodată. Aceştia au făcut un ocol pe la Constantinopol pentru a susţine un pretendent imperial care promisese mari recompense şi ajutor pentru Ţara Sfântă. Dar odată ce a cucerit tronul imperial, binefăcătorul lor şi-a dat seama că nu putea plăti ceea ce promisese. Trădaţi de prietenii lor greci, în 1204 cruciaţii au atacat, au cucerit şi au jefuit cu brutalitate Constantinopolul, cel mai mare oraş creştin din lume. Papa Inocenţiu al III-lea, care excomunicase deja întreaga cruciadă, a condamnat viguros cruciaţii. Dar nu putea face mai mult. Evenimentele tragice din 1204, au ridicat o poartă de fier între romano-catolici şi ortodocşii greci. Există o ironie teribilă în faptul că cruciadele, care au fost un rezultat direct al dorinţei catolicilor de a le veni în ajutor creştinilor ortodocşi, i-au separat şi mai mult pe unii de alţii.
Celelalte cruciade din secolul al XIII-lea nu au fost mai reuşite. A cincea cruciadă (1217-1221) a reuşit pentru puţin timp să cucerească Damietta în Egipt, dar musulmanii au învins până la urmă armata şi au ocupat din nou oraşul. Sfântul rege Ludovic al IX-lea al Franţei a condus două cruciade în viaţa sa. Prima a cucerit din nou Damietta, dar Ludovic a fost rapid păcălit de egipteni şi a fost silit să abandoneze oraşul. Deşi Ludovic s-a aflat timp de mai mulţi ani în Ţara Sfântă, unde a finanţat lucrări defensive, nu a reuşit să îşi împlinească visul său cel mai scump: să elibereze Ierusalimul. În 1270, fiind mult mai bătrân, a condus o altă cruciadă către Tunis, unde a murit din cauza unei epidemii care a făcut ravagii în tabăra cruciaţilor. După moartea Sf. Ludovic, nemiloşii conducători musulmani Baybars şi Kalavun au condus un jihad brutal contra creştinilor din Palestina. Până în 1291, oştile musulmane au reuşit să ucidă sau să alunge ultimii cruciaţi, ştergând astfel de pe hartă Regatul cruciat. În pofida mai multor planuri şi încercări, forţele creştine nu au mai fost niciodată în măsură să cucerească o poziţie semnificativă în regiune până în secolul al XIX-lea.
S-ar putea crede că trei secole de înfrângeri ale creştinilor i-ar fi putut dezgusta pe europeni de ideea de cruciadă. Deloc. Într-un anume fel, nu prea aveau de ales. În secolele XIV, XV şi XVI, regatele musulmane au devenit şi mai puternice. Turcii otomani i-au cucerit nu doar pe ceilalţi musulmani, unificând şi mai mult islamul, ci şi-au continuat expansiunea către vest, cucerind Constantinopolul şi pătrunzând adânc în Europa. În secolul al XV-lea, cruciadele nu mai erau opere de milostivire faţă de un popor îndepărtat, ci încercări disperate de supravieţuire a ceea ce mai rămăsese din creştinătate. Europenii au început să se gândească la posibilitatea reală ca islamul să îşi poată până la urmă realiza obiectivul de cucerire a întregii lumi creştine. Una dintre operele cele mai celebre ale vremii, „Nava nebunilor” de Sebastian Brant, a dat glas acestui sentiment în capitolul intitulat „Despre declinul credinţei”:
Credinţa noastră era puternică în Orient,
Domina întreaga Asie,
În ţinuturi maure şi în Africa.
Dar aceste ţinuturi ale noastre s-au dus
Lăsând şi cea mai tare piatră îndoliată…
Biserica noastră are patru surori,
Toate sunt Patriarhii:
Constantinopol, Alexandria,
Ierusalim, Antiohia,
Dar au fost pierdute şi jefuite,
Şi în curând capul ei va fi atacat.
Desigur, acest lucru nu s-a întâmplat. Dar această posibilitate nu a fost departe de a se realiza. În 1480, sultanul Mehmet al II-lea a cucerit Otranto, ca bază a invaziei lui în Italia. Roma a fost evacuată. Dar sultanul a murit la puţin timp după aceea şi planul său de asemenea. În 1529, Soliman Magnificul a asediat Viena. Dacă nu ar fi fost nişte furtuni puternice care i-au întârziat înaintarea şi l-au obligat să lase în urmă o bună parte din artilerie, este aproape sigur că turcii ar fi cucerit oraşul. Germania ar fi fost apoi o pradă uşoară.
Totuşi, în timpul acestor pericole atât de apropiate, ceva nou se pregătea în Europa – ceva fără precedent în istoria omenirii. Renaşterea, născută dintr-un amestec ciudat de valori romane, pietate medievală, şi un respect unic pentru comerţ şi spiritul întreprinzător, ce a dus apoi la alte mişcări ca umanismul, revoluţia ştiinţifică şi marile descoperiri. În timp ce lupta pentru viaţa ei, Europa pregătea o expansiune la nivel mondial. Reforma protestantă, care a respins papalitatea şi doctrina indulgenţelor, a făcut cruciadele de neconceput pentru mulţi europeni, lăsând astfel luptele pe seama catolicilor. În 1571, o Ligă Sfântă, care era în sine o cruciadă, a învins flota otomană la Lepanto. Totuşi, victoriile militare ca aceasta au fost rare. Ameninţarea musulmană a fost neutralizată din punct de vedere economic. În timp ce puterea şi bogăţia Europei creşteau, turcii, odinioară impresionanţi şi sofisticaţi, au început să pară înapoiaţi şi patetici – fără a mai merita o cruciadă. Imperiul Otoman a şchiopătat până în secolul al XX-lea, când şi-a dat în cele din urmă sufletul, lăsând în urma sa dezordinea actuală din Orientul Mijlociu.
Dacă le privim de la o distanţă de mai multe secole, este uşor să fim dezgustaţi de cruciade. Religia nu trebuie să poarte războaie. Dar ar trebui să ne gândim că strămoşii noştri din Evul Mediu ar fi fost şi ei la fel de dezgustaţi de războaiele noastre cu mult mai distructive, duse în numele ideologiilor politice. Până la urmă însă soldaţii medievali, ca şi cei moderni, au luptat pentru propria lor lume şi pentru tot ce o alcătuieşte. Şi unii şi alţii sunt gata să îndure mari sacrificii, dacă acestea slujesc la ceva scump pentru ei, ceva mai mare decât ei. Că îi admirăm sau nu pe cruciaţi, un lucru este cert: lumea pe care o cunoaştem astăzi nu ar exista fără eforturile lor. Vechea credinţă a creştinătăţii, cu respectul său pentru femei şi aversiunea faţă de sclavie, nu numai că a supravieţuit, dar a şi înflorit. Fără cruciade, ea s-ar fi putut stinge precum zoroastrismul, un alt rival al islamului.
Traducere: Florin Tatu
