Publicația italiană Avvenire a prezentat zilele trecute o recenzie la traducerea în limba italiană a memoriilor Cardinalului Iuliu Hossu. Autorul articolului subliniază calitățile eroice ale primului purpurat român, care și-a păstrat credința adevărată nealterată în fața persecutorilor comuniști.
de Lorenzo Fazzini
Ar putea părea un simplu refren. Însă a fost o afirmație care l-a costat ani de închisoare și de domiciliu obligatoriu. „Credința noastră este viața noastră”: Iuliu Hossu, Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla, în România, și-a împletit viața (1885-1970) acestei confesiuni religioase sincere, existențiale și profunde. Acum, când memoriile sale sunt disponibile pentru prima dată și în limba italiană, se pot citi cele 400 de pagini (urmate de anexe și înregistrări bibliografice ale personajelor principale citate în text) ca un itinerar de o fidelitate exemplară față de Dumnezeu și față de propria conștiință. O viață marcată de refren (deloc automat, ci conștient și decis) care reprezintă și titlul acestei cărți: „Credința noastră este viața noastră”. Hossu îl reiterează în foarte multe ocazii: în 1948 (an în care regimul comunist decretează sfârșitul comunității catolice de rit bizantin) îl afirmă în fața episcopului ortodox care încearcă să-l convingă să cedeze în fața ispitei puterii „roșii”, al cărei scop a fost politica divide et impera în tabăra creștină; în 1950 îl repetă temnicerului său - a fost arestat noaptea, pe 29 octombrie 1948 de către Securitate la București, în timp ce se afla în casa frațiilor săi; apoi, îl reamintește ministrului cultelor, Stanciu Stoian. Nu ezită să-l pronunțe în prezența primului-ministru Petru Groza și chiar a patriarhului ortodox Iustinian.
„Credința noastră este viața noastră”. „Dacă ar fi numai viața!”. Replica, sarcastică și înghețată, a premierului Groza prefigurează ideea guvernanților din București (la sfatul Moscovei) asupra Bisericii Catolice de rit bizantin. Această comunitate, punte între Occident și Orient, trebuia să dispară. România a fost scena uneia dintre cele mai mari persecuții anti-creștine din țările din spatele Cortinei de fier (pentru a profita de aceste evenimente, nu trebuie ratată lectura autobiografiei lui Ioan Ploscaru, „Catene e terrore. Un vescovo clandestino greco-cattolico nella persecuzione comunista in Romania”, Edb).
Pentru a nu renunța la propria fidelitate față de Cristos, în Biserica Catolică, Iuliu Hossu s-a supus la 13 ani de închisoare și domiciliu obligatoriu. Și nu a fost singurul care a dat prin propria viață un exemplu luminos al acelui martiriu, prin care este țesut secolul al XX-lea creștin, secolul totalitarismelor (curios că el a fost arestat și de către invadatorii maghiari filo-naziști în 1943). De fapt, pe parcursul acestei istorisiri clandestine (Hossu ține un astfel de jurnal secret în timpul prigoanei), care reprezintă un document istoriografic valoros, pot fi numărați nu mai puțin de 21 de episcopi și preoți puși sub tutela armatei între 1948-1950, sau în prima perioadă de detenție la Sighet; în a doua perioadă (până în 1955 a locuit în mănăstirea ortodoxă de la Căldărușani) acest număr a ajuns la 36. Și nu puțini dintre acești deținuți au murit pentru credință în spatele gratiilor comuniste: în 1952 a fost rândul lui Valeriu Traian Frențiu, episcop de Oradea; anul următor este rândul lui Ioan Suciu, administrator apostolic la Blaj, stârpiți de lipsa hranei („foamete indusă” o numește Hossu), de condițiile igienico-sanitare precare, de la bătăile temnicerilor, pentru a se dezice de catolicism.
Cu toate acestea Hossu - care în anul 1969 a fost creat cardinal (in pectore) de către Papa Paul al VI-lea, informat fiind despre situația românească de un preot care a fugit din România în același an - rămâne ferm practicii religioase chiar și în spatele sârmei ghimpate a lagărelor de concentrare comuniste. Cu ajutorul firimiturilor de pâine, el și confrații săi își confecționează rozarii; continuă să practice operele de pietate; se roagă pentru turma sa împrăștiată, se roagă pentru temnicerii săi, pentru cei care l-au trădat și își manifestă iertarea față de cei care l-au abandonat. Chiar și în momentul arestării, conștient de paginile biblice cu privire la mărturisitorii lui Cristos, închiși pentru credință, săvârșește un gest care (din punct de vedere uman) ar părea absurd, dar care poate fi înțeles doar dacă este citit prin ochii Evangheliei: „Îndată după intrare, căzând zăvorul, m-am așezat în genunchi și, cu fruntea la pământ am dat mărire Domnului Isus, care m-a învrednicit pe mine nevrednicul de această mare cinste a temniței pentru credință”
Acest episcop nu obosea să-și numească „credincios” propriul popor creștin; s-a ocupat cu entuziasm de reunificarea patriei, și anume de unirea Transilvaniei cu România; își vizita parohiile și comunitățile, deplasându-se în carele țăranilor săi sau cu autobuzul, fără a se folosi de vreo mașină privată; călătorea „lejer”, astfel încât atunci când este arestat are cu el doar o vestă, un palton și o batistă; în închisoare, tăia cu propriile mâini (puținele) lemne de foc, pentru a se putea încălzi.
În această mărturie, care are aroma unei confessio fidei apostolice stă întreaga măreție a unui om pe care fidelitatea față de Cristos l-a făcut deja sfânt (este în curs cauza de beatificare). „Sufletul meu este liber” - scrie în 1952, după doi ani de arest - „Nu este ținut de literele „D.O” buletinul de identitate, domiciliu obligator”. „D.O” mă ține legat trupește; sufletul însă nu este legat”.
Traducere: Liviu Ursu
