„Catolicismul se deprinde, nu se predă”, mă gândeam atunci când îi priveam pe copii cântând „Cristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând, și celor din morminte, viață dăruindu-le!”, amintindu-mi totodată și dictonul familiar al teologiei catolice: „Nu-l punem în bancă pe un nou născut de o săptămână pentru a-i explica tot ce trebuie să știe despre credința catolică”. Din contră, începem cu rugăciuni, cântece, imagini și binecuvântări simple. Îi ducem pe copii la Sfânta Liturghie, le arătăm icoanele, statuile și vitraliile, îngenunchem și aprindem lumânări pentru persoanele pe care le iubim. Citim povestirile din Biblie, șoptim în întuneric rugăciuni și cântăm misterele profunde ale credinței noastre. Noi trăim credința, iar în acest fel fiii noștri o deprind. Și este, de asemenea, modul în care noi, la rândul nostru, o deprindem de la ei.
Catolicismul „a prins rădăcini” timp de 2000 de ani, exact în același fel; sau prin intermediul consuetudinilor unei biserici vii care își extinde credința sa vie prin practici consolidate, care au crescut în mod organic și cultural de-a lungul istoriei. Noi numim aceste practici „tradiții” și ele au ca scop să încorporeze și să exprime Sfânta Tradiție, care reprezintă Adevărul pe care Isus l-a depozitat în Biserică prin viața, moartea și învierea Sa, și prin relațiile și instituțiile de El stabilite.
Conceptul de credință vie provine de la strămoșii noștri evrei și a fost ulterior îmbrățișat și „botezat” de către Biserica Catolică: „Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta. Cuvintele acestea, pe care ţi le spun eu astăzi, să le ai în inima ta şi în sufletul tău; să le sădeşti în fiii tăi şi să vorbeşti de ele când şezi în casa ta, când mergi pe cale, când te culci şi când te scoli. Să le legi ca semn la mână şi să le ai ca pe o tăbliţă pe fruntea ta. Să le scrii pe uşorii casei tale şi pe porţile tale” (Deut 6, 4-9). Cu alte cuvinte, trebuie să permitem ca credința noastră în Dumnezeu să pătrundă tot ceea ce gândim, spunem și facem.
Aceasta înseamnă că trebuie să îngenunchem douăzeci și patru de ore pe zi și șapte zile pe săptămână, sau că trebuie să fugim de condiția noastră umană și de toate slăbiciunile care o însoțesc? Nu. Însă, aceasta înseamnă că îl invităm pe Dumnezeu în toate lucrurile, că ne amintim că El este întotdeauna cu noi și trăim conștienți de faptul că prezența lui Dumnezeu ne face sfinți.
O parte din criza cu care ne confruntăm în cultura noastră creștină este rezultatul direct al dicotomiei care există între credință și viață, datorată în mare parte influenței lumii moderne care clasifică și hiper-specializează fiecare aspect al vieții. Viețile noastre au devenit incontestabil împărțite în funcții măsurabile și categorii, reducându-se astfel expresia vieții creștine la o mecanică vizită duminicală. Dar nu ar trebui să fie așa. Disocierea, care poate fi constatată la mulți, între credința pe care o mărturisesc și viața lor de zi cu zi, se numără printre cele mai grave erori ale timpului nostru. Părinții noștri ne-au învățat că trebuie să existe o armonie între credința noastră în Cristos și toate activitățile noastre pământești.
Traducere și adaptare: Liviu Ursu
