„Petru, sculându-se, a alergat la mormânt şi, plecându-se, a văzut giulgiurile singure zăcând. Şi a plecat, mirându-se în sine de ceea ce se întâmplase. Aduceţi-vă aminte … a Înviat!” (cf. Lc 24, 6-12).
Dragi credincioşi,
În această dimineaţă clopotele sună mai tainic decât în alte zile, mai dulce şi mai luminos, pentru a ne aduce aminte şi pentru a ne deştepta la o nouă viaţă; clopotele cântă şi, sub cupola lor sonoră, mirarea noastră creşte; clopotele bat în turnurile bisericilor, dar bat şi la poarta sufletului nostru pentru a ne îndemna să ne ridicăm, să mergem şi să vestim lumii că mormântul este gol, că Hristos a Înviat. Nu ne simţim singuri căci avem ca model pe femeile mironosiţe, pe Petru şi pe Ioan (cf. Io 20, 2-8). Vestea Învierii Domnului îi face pe Apostoli să rememoreze tot ce au trăit împreună cu Hristos, să-şi aducă aminte că El le-a vorbit: de patimă, de răstignire, de înviere; să-şi aducă aminte că atunci erau sceptici şi nu au crezut. Vestea Învierii îi face pe Petru şi pe Ioan să se ridice, să se elibereze de teamă şi de orice îndoială – să se ridice şi să meargă cu grăbire. Ei, Apostoli aleşi de Domnul, erau oameni ai spaţiilor mari şi deschise, erau oameni ai mării şi ai orizontului fără de sfârşit, erau oameni liberi, dar acum, în urma evenimentelor recente întâmplate, a răstignirii de pe Golgota, erau stăpâniţi de teamă. Şi totuşi, la vestea Învierii s-au sculat, s-au ridicat, s-au eliberat de orice înfricoşare, de orice teamă. Petru a fost primul care „a ieşit” (Io 20, 3) iar apoi Ioan s-a ridicat şi el, şi „alergau împreună” (Io 20, 4). Înaintea lor, au fost şi au găsit mormântul gol şi şi-au învins teama, mironosiţele. De fapt, aceasta este într-un fel învierea lor: a mironosiţelor şi a lui Petru şi a lui Ioan. În momentul în care s-au ridicat, s-au eliberat de frică – atunci au înviat; în clipa în care s-au sculat, au întrezărit speranţa şi au redobândit libertatea care-i caracteriza – atunci au înviat; în momentul în care au început să alerge, deja erau ei ca dinaintea patimii şi a morţii lui Isus şi, alergând, se îndreptau spre lumină, lumina cea fără de sfârşit – spre învierea lor proprie.
Ajuns la mormânt, Ioan şi apoi Petru „s-au plecat, au văzut” şi s-au minunat, „mirându-se”(cf . Lc 24, 12). Mormântul era gol, giulgiurile împrăştiate, lumina inunda totul şi, mai ales, inimile lor s-au mirat şi au înţeles că Domnul a Înviat (cf. Io 20, 5-7)! În acel moment speranţa reînvie, tristeţea dispare, în Domnul sunt iarăşi liberi, cu Domnul se deschide evul nou, al credinţei şi al speranţei mântuirii.
Dragii mei,
„Nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri” (1), spune cronicarul. Vedeţi ce vremuri tulburi trăim! Valuri migratoare de oameni în căutarea unei vieţi mai bune şi a unei vieţuiri mai liniştite; culturi şi civilizaţii care se întâlnesc, se confruntă şi nu reuşesc să armonizeze; războaie şi ură semănate prin toate colţurile pământului; sinucigaşi care, neştiind ce este iubirea şi iertarea, seamănă moarte, necazuri, doliu şi suferinţă; creştini agresaţi, terorizaţi sau chiar ucişi ori alungaţi din locurile care sunt leagănul credinţei lor; oameni săraci, umiliţi şi abandonaţi la periferia societăţilor – spaima, frica şi teroarea sunt, din nefericire, iarăşi la ordinea zilei. Toate acestea le auzim în timp real, le vedem pe toate canalele media, le trăim şi noi în nesiguranţa şi teama zilei de mâine. Această realitate nu face altceva decât să transforme sufletele noastre în morminte triste peste care sunt aşezate alte şi alte pietre de mormânt care ne apasă şi ne fac prizonieri ai vremurilor tulburi şi neaşezate.
„Lumea nu poate fi salvată decât de oameni care refuză agresiunea, de oameni care sunt atenţi cu cei din jurul lor şi sunt milostivi cu cei nefericiţi, de oameni care ştiu să răspundă întotdeauna răului cu dragoste şi iubire” (2). Aceşti oameni se revendică de la demnitatea de a fi cu adevărat creştin, de „servitori ai bucuriei şi ai speranţei prin dragoste” (3).
În acest context vă îndemn să ascultaţi cântarea clopotelor din dimineaţa Învierii; vă îndemn să vă ridicaţi, să mergeţi, să vedeţi şi să vă minunaţi în faţa mormântului gol al lui Hristos, devenit izvorul Luminii, al Vieţii şi Bucuriei. El, Domnul, ne poate elibera, şi ne eliberează de orice frică, El ne poate reda speranţa şi încrederea, cu El trăim şi suntem oameni ai păcii şi ai iubirii.
Dragi credincioşi,
Îl vedem pe Petru mirându-se (cf. Lc 24, 12) şi minunându-se de mormântul gol şi de lumina strălucitoare; le vedem pe mironosiţele femei „nedumerite” (cf. Lc 24, 4); îl vedem pe „celălalt ucenic” (cf. Io 20, 4), pe Ioan, „aplecându-se” spre mormântul gol şi îi vedem pe toţi Apostolii, în aceeaşi zi a săptămânii, că „s-au bucurat (…) văzând pe Domnul” (cf. Io 20, 20). A Înviat Hristos! „Este viu şi doreşte să fie căutat printre cei vii iar noi (…) suntem trimişi pentru a purta lumii, cu mirare şi cu stupoare, vestea cea bună a Învierii (…) suntem îndemnaţi să ne aducem aminte de Hristos şi de Cuvântul viu al lui Dumnezeu care ne cheamă şi ne trimite, pe fiecare în parte, în această istorie contemporană (4)”. Miraţi-vă şi mâhniţi-vă, precum Petru şi precum mironosiţele femei, de toată suferinţa şi de toate nedreptăţile zilelor, de toate abuzurile făcute de aceşti asasini descreieraţi, iar nu de oameni, mai degrabă purtători de demonie şi prăpăd; miraţi-vă şi vă mâhniţi, dar rămâneţi aproape de cei în suferinţă şi daţi-le o mână de ajutor, mângâiaţi pe cei rămaşi singuri cu durerea lor, „aduceţi-vă aminte cum v-a vorbit Hristos” (cf. Lc 24, 6), aduceţi-vă aminte de bunătatea Lui şi de cuvintele Lui; fiţi fiecare dintre voi o „santinelă a dimineţii (5)”, un „străjer al dimineţii” (cf. Is 21,11-12), o lumină în întunericul zilelor noastre. Fiţi santinele şi străjerii care ştiu să citească semnele timpurilor şi să le interpreteze în virtutea Evangheliei lui Hristos cel Înviat. Biruiţi în bine şi în adevăr, în dreptate şi bucurie, în iubire şi iertare, biruiţi în Înviere! Speranţa nu moare niciodată! Frica nu poate pune stăpânire pe inimile noastre! Hristos cel Înviat este speranţa noastră şi este credinţa noastră tare!
Dragii mei,
Problemele există şi ne cer răspunsuri urgente, mereu altele vor veni să solicite implicarea conştiinţei şi a faptelor noastre, sub imperativul binelui şi al iubirii aproapelui. Acum însă e dimineaţa Învierii şi cântecul clopotelor e asemeni unui psalm al tuturor inimilor, ne ajută să ne ridicăm, să ieşim din amorţire şi din toropire; acelaşi dangăt de clopote ne însoţeşte pe drumul către învierea noastră dacă suntem încredinţaţi de Învierea lui Hristos; iar mirarea şi minunarea lui Petru şi Ioan va deveni a noastră iar noi vom şti să rămânem mereu aproape de tot omul. Curajul credinţei învinge teama! „A înviat! … Nu vă înspăimântaţi!” (cf. Mc 16, 6).
În trecerea grăbită a „clipei celei repezi ce ni s-a dat” pentru a fi în lume trebuie, totuşi, să ne facem timp să „plângem cu cei ce plâng şi să ne bucurăm cu cei ce se bucură” (cf. Rm 15,12), să ştergem lacrima şi să alinăm durerea de pe orice faţă, cu milă şi îndelungă răbdare. În vâltoarea acestei lumi să nu uităm de prieteni şi de cei dragi, să nu uităm de darul vieţii şi al mirării şi „să iertăm toate pentru Înviere, să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi”! (6)
În acest spirit vă doresc Sărbători pline de har şi binecuvântări de la Domnul şi vă salut cu salutul pascal: Hristos a Înviat!
Note: (1) Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei; (2) Simone Weil – Panseuri; (3) Cf. Papa Francisc – Omilia de Înviere 2016; (4) Ivi.; (5) Cf. Ioan Paul al II-lea; (6) Troparul Învierii.