Controlul limbii uneori este o necesitate specifică iubirii
În mijlocul dezbaterilor care au loc în jurul recentei exortații apostolice a Papei Francisc, Amoris Laetitia, găsim o secțiune extraordinară care a fost aproape complet neglijată. În capitolul 4, intitulat Dragostea în căsătorie, Sfântul Părinte ne oferă o exegeză emoționantă a unui pasaj care este citit de multe ori de preot la oficierea cununiei și anume imnul carității Sfântului Paul, preluat din Scrisoarea a două către Corinteni.
Textul ne duce dincolo de căsătorie și ne prezintă acțiunea îndurării. Dragostea pe care Sfântul Paul ne-o descrie ca fiind cea mai mare și cea mai durabilă trebuie să fie imaginea ideală pentru toate relațiile umane. Acesta este motivul pentru care reflexiile Papei Francisc de la punctele 112-113 prin sintagma –dragostea poartă toate lucrurile- m-au cucerit.
În primul rând, se afirmă că dragostea poartă toate lucrurile. Ea se deosebește de afirmația nu ține cont de ceea ce este rău și asta pentru că are de a face cu utilizarea limbajului care poate însemna să tacă cu privire la ceva negativ ce poate fi în cealaltă persoană. (…) În apărarea legii divine nu trebuie să uităm acesta exigență a iubirii (112). Așadar, punerea în practică nu este un lucru opțional, ci o nevoie utilă de a ține în frâu limba.
Chiar dacă este un organ mic, limba poate să se mândrească cu lucruri mari. Tot așa și limba este un mic mădular, și se fălește cu lucruri mari. Iată, un foc mic ce pădure mare aprinde! Limba este și ea un foc, este o lume de nelegiuiri. Ea este aceea dintre mădularele noastre care întinează tot trupul și aprinde roata vieții, când este aprinsă de focul gheenei. (Iacov 3,5-6). Astăzi am putea modifica descrierea lui Iacov, făcând referire la tot ceea ce însemna formă de exprimare. Fie că este vorba despre un calculator sau de orice alt dispozitiv electronic prin care putem comunica, suntem la fel de sensibili și predispuși la păcat.
Aici avem doar câteva din numeroasele situații în care am putea practica îndurarea ținându-ne în frâu limba:
-Atunci când trebuie să avem ultimul cuvânt. Fie că este doar o discuție cu un membru al familiei pentru a stabili o anumită sarcină sau o discuție politică avută cu un prieten, este important să știm când trebuie să ascultăm și când să ne oprim. Dragostea este cea care trebuie să țină scorul și nu numărul cuvintelor care îi incriminează pe ceilalți.
-Atunci când mă las prins într-o bârfă picantă. Papa Francisc definește emoția bârfei că fiind bucuria neagră. Sfântul Filippo Neri a sfătuit odată o femeie să împrăștie penele unui pui în vânt, iar apoi să le adune. Greutatea este asemănătoare reparării calomniilor aduse celor bârfiți.
-Când încerc să fiu de ajutor! Este o capcană în care mulți dintre noi cad încercând să facă față tristeții sau nevoilor celor din jur, cu un potop de sfaturi nesolicitate. În aproape orice situație de acest fel, răspunsul milostiv este tăcerea, ca prezența care ascultă. De multe ori întâlnim pe internet site-uri medicale, de psihanaliză create de amatori care conțin anecdote care ne fac mai mult rău decât bine. Fiecare dintre acestea nu respectă persoana și mai mult de atât nu ajută la nimic.
În acest an al milostivirii și chiar după, propun un exercițiu al iubirii pentru fiecare dintre noi: Să ne înfrânăm limba atunci când cel mai bun răspuns este tăcerea!
Traducere: Orian Remus Anghel
