Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


7 - = 6
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

LOURDES: LIBERI DE A ACCEPTA SAU DE A REFUZA

 
LOURDES: LIBERI DE A ACCEPTA SAU DE A REFUZA
  • 11 Feb 2016
  • 4478

De acord, la Lourdes cresc chiar şi picioarele, se refac chiar şi oasele. Insa nici chiar aceasta nu pare a satisface cerinţa scepticilor (şi probabil, aşa cum o spuneam, ascunsa dorinţă a credincioşilor)  pentru un «miracol decisiv», pentru un «miracol indubitabil care să convingă pe toată lumea», precum cazul unui bărbat sau a unei femei, care intră în bazin fără o mână, fără un picior şi care ies din apă cu membrul crescut la loc în mod instantaneu…

Avea dreptate un doctor deja pragmatic (apoi convertit şi devenit franciscan), Agostino Gemelli, care a afirmat încă din anul 1912, vorbind despre Lourdes: «Nimic nu este atât de puţin ştiinţific ca şi aceste solicitări. Omul de ştiinţă nu are nevoie să vadă cum creşte un picior sau un ochi. Acestuia îi ajunge doar reproducerea unei mici celule microscopice. Fenomenul, pentru omul de ştiinţă, nu variază în mod substanţial în momentul în care variază doar cantitatea».

Da, avea dreptate viitorul fondator al Universităţii Catolice. Tocmai prin aceasta «diferă» Dumnezeul în care crede creştinul, tocmai prin faptul că propune oamenilor credinţa (care este în acelaşi timp experienţă şi speranţă, uzul raţiunii şi adeziunea la revelaţie, chiar şi în ceea ce raţiune este depăşită); nu impune adeziunea la o evidenţă (în care trebuie « crezi» cu forţa, pretinzând a fi constatată, altfel fiind condamnată de iraţionalism). Atât timp cât durează viaţa pământească, «vedem ca într-o oglindă, ca într-o ceaţă»; doar «atunci» – când va fi rupt vălul care se află după uşa morţii – «vom vedea faţă în faţă», aşa cum o spune Apostolul Pavel (1 Cor 13, 12).

Este discursul Dumnezeului care «a ales să ofere destulă lumină celui care doreşte să creadă şi destulă umbră celui care nu doreşte să creadă». Acel Dumnezeu care pare a se juca de-a v-aţi ascunselea cu oamenii: «Dacă s-ar descoperi în întregime, nu ar fi niciun merit în a crede în El; dacă nu s-ar descoperi în mod total, nu ar exista credinţa». Astfel, Blaise Pascal, spune că «orice religie care nu afirmă înainte de toate că Dumnezeu este ascuns nu poate fi o religie adevărată».

Nu poate, aşadar, fi «adevărat» un creştinism care doreşte să transforme într-un eveniment incontestabil, de acceptat vrând-nevrând, acel adevăr revelat în Isus Cristos, care pretinde în schimb o credinţă ce trebuie să păstreze caracterul de adeziune sigură şi în acelaşi timp de «pariu»; de siguranţă şi în acelaşi timp de «risc»; de necesitate şi de «libertate».

Aşadar, libertate creştină înaintea unui Dumnezeu care propune oamenilor pe Fiul Său ca şi «prieten», dar libertate şi în sensul definit de Jean Guittton: «Pentru creştini, Dumnezeu este în mod necesar discret. A pus o aparenţă de probabilitate în dubiile care învăluiesc existenţa Sa. S-a învăluit de umbre pentru a face credinţa mult mai pasională şi fără dubii, chiar şi pentru a avea dreptul de a ierta refuzul nostru. E nevoie ca soluţia contrară credinţei să-şi conserve întotdeauna verosimilitatea, pentru a lăsa o totală libertate de acţiune milostivirii Sale».

Iată de ce, chiar şi în aceasta, Lourdes se află în mod deplin pe linia Evangheliei. Prin mijlocirea Mariei, Dumnezeul creştin privilegiază acel colţ de lume, intervenind asupra sufletelor, dar şi asupra trupurilor, asupra materiei, într-o manieră din punct de vedere uman, inexplicabilă. Apar «miracole»: semne ale puterii divine şi sunt destul de numeroase şi evidente pentru a le întări devoţilor credinţa, pentru a reînvigora pe cei incerţi şi pentru a-i stimula pe cei călduţi, pentru a-i induce la acceptarea întâlnirii cu Evanghelia pe cei care sunt străini de aceasta.

Dar această lumină care provine din Peşteră, chiar dacă este suficientă pentru a ilumina, nu este într-atât de puternică pentru a orbi. Indispensabila posibilitate a dubiului – «verosimilitatea soluţiei contrarie» (aşa cum o spune Guitton) – este păstrată chiar şi aici. Păstrând, astfel, libertatea omului de a refuza întâlnirea şi în acelaşi timp, garantând libertatea lui Dumnezeu de a ierta acel refuz.

Deci, acei increduli care ar pretinde de la Lourdes (aşa cum în general, de la tot ceea ce este legat de credinţă) «miracolul de netăgăduit» – faimosul picior crescut dintr-odată – nu suspectează că, dacă acesta nu se petrece într-un mod atât de spectaculos, precum într-un număr de iluzionism, se datorează milostivirii divine. Aşa cum Dumnezeu, într-un anumit fel, şi-ar limita puterea sa pentru a micşora astfel chiar şi responsabilitatea celui care îl neagă.

Da, responsabilitatea. Deoarece este fundamentată suspiciunea lui Georges Bertrin, specialistul miracolelor din Grotă, pe care l-am citat deja: «Cineva ar putea găsi întotdeauna un oarecare pretext. Ar putea spune: „Este verosimil ca în anumite condiţii încă nedefinite, natura să poată face să crească din nou un membru, aşa cum face să crească la loc coada unei şopârle sau picioarele creveţilor sau a altor specii de lăcuste”. Ar da din cap şi ar pretinde altă performance şi tot aşa până la infinit». Astfel, ar creşte «vina» lor, ar fi cu adevărat «vinovaţi» conform cuvântului lui Pavel: «Pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat» (Rm 1, 21).

În cele din urmă, Dumnezeul Evangheliei pare a dori să continue cu alegerea Sa, într-un fel de joc «de-a v-aţi ascunselea». Este alegerea pentru care Miracolul prin excelenţă – cel pe care toate celelalte se fundamentează: Învierea lui Isus – se petrece în întunericul nopţii.

Acel Înviat care a refuzat a spune vreun cuvânt înaintea lui Irod Antipa «care spera să vadă vreun miracol făcut de El»; care nu a răspuns strigătului disperat al celui care era crucificat lângă el: «Nu eşti Tu Cristos? Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi pe noi!»;  care nu a vrut să-L roage pe Tatăl să-I trimită în apărare «mai mult de doisprezece legiuni de îngeri»; acel Înviat, aşadar, ieşit din mormânt fără martori, în noapte, nu merge să demonstreze triumful Său inamicilor, ci se arată doar prietenilor săi. Şi la fel s-a petrecut până la Înălţarea la Cer, în momentul când i-a lăsat în mod definitiv pe discipoli, chiar dacă «S-a şi înfăţişat pe Sine viu după patima Sa prin multe semne doveditoare, arătându-li-Se timp de patruzeci de zile» (Fapte 1, 3), «unii încă se îndoiau». Astfel, este constrâns să recunoască Matei (28, 17), printr-o frază atât de stânjenitoare – pentru cine are o concepţie «islamică» despre Dumnezeu – încât să-i facă pe unii copişti antici să retuşeze textul, alternându-l în: «ei care se îndoiseră». «Se îndoiseră»: dar acum nu se mai îndoiesc, toţi până la urmă, erau siguri nu numai de mesianismul, ci şi de dumnezeirea Crucificatului…

De fapt, nu este aşa. Se întinde până la asemenea extreme, această enigmatică strategie a propunerii şi acest refuz al impunerii. «Prieteni care acceptă în mod liber întâlnirea», deci; şi nu «servitori constrânşi a se prosterna în faţa Stăpânului».

Oare putea fi diferită strategia din Lourdes? Nu, nouă ni se pare că nu, mai ales, dacă eşti conştient că acceptarea adevărului evenimentelor din acea grotă nu este deloc un lucru marginal, ci atinge inima însăşi a credinţei. Prin urmare, nu poate respecta alte legi decât cele care susţin întreaga structură a credinţei.

A crede că Lourdes este «adevărat» înseamnă în mod necesar a crede «adevărat», întregul sistem creştin, de fapt, catolic: teologia, cristologia (cu a sa parte integrantă, care este mariologia), ecleziologia, liturgia… Întregul magister al Bisericii găseşte aici o confirmare implicită sau explicită. Poate că este chiar şi din punct de vedere teologic credibil – cel puţin teoretic: dar tocmai anumiţi teologi, cu bune intenţii, se îndoiesc – că poţi fi bun catolic chiar dacă negi «veridicitatea» Lourdes-ului.  Şi aceasta în pofida unanimei şi fermei adeziuni, care nu este a poporului lui Dumnezeu, ci a întregii Ierarhii, de la aprobarea din 1862 de către episcopul din Tarbes, până la pelerinajele înflăcărate ale lui Ioan Paul al II-lea care aici dorea să se reîntoarcă şi pentru a doua oară, pentru ultima sa călătorie peste hotare (ultima în mod absolut a fost la un alt sanctuar marian, la Loreto), pronunţând cuvintele care nu au rămas neobservate: «Iată-mă la finalul pelerinajului meu». Adio-ul la inepuizabilul său apostolat prin lumea întreagă, marele Papă doreşte să-l dea tocmai înaintea Grotei.

             

(Vittorio Messori - Ipotesi su Maria)

Știri din aceeași categorie