O Biserică care poate și nu poate să se schimbe. Dinamicile tradiției (II)

Teologul al cărui nume este aproape sinonim cu dezvoltarea doctrinei și care a fost amplu influențat de Vincențiu de Lerins  este John Henry Newman (1801-1890). El a publicat lucrarea sa pentru prima oară  în 1845, devenită azi o lucrare de căpătâi, An essay on the development of christian doctrine (Dezvoltarea doctrinei creștine), la aproape patrusprăzece secole de canonul lui Vincențiu. Această carte, după cum observă John O’Malley, „a pus problema schimbării în centrul dezbaterii teologice într-o măsură nemaicunoscută ulterior. Problema a rămas până a fi devenit unul dintre principalele puncte de contrast de la Vatican al II-lea”[i].

Newman, preot anglican la acea vreme, era mai degrabă un istoric interesat de patristică și de Biserica de la începuturi decât un teolog. Ca anglican, era critic față de protestanți deoarece au abandonat multe trăsături ale Bisericii de la începuturi și față de catolicii romani deoarece au adăugat multe lucruri care nu se regăseau în creștinismul primelor secole. Vedea în anglicanism via media dintre cele două. Încerca să înțeleagă unde s-ar putea așeza Biserica lui Hristos între Bisericile din vremea sa.

Ca tânăr cercetător, a tradus multe părți din scrierea lui Vincențiu, Commonitorium, folosindu-se de canon pentru a adresa critici Bisericilor pentru ceea ce au devenit. După părerea lui Owen Chadwick, Newman considera canonul ca „fiind un instrument inadecvat de orientare și de verificare a adevăratei și autenticei creștinătăți”. Canonul lui Vincențiu, scria Chadwick, „trebuie să fie considerat adevărat în plan abstract, dar astăzi nu mai este capabil sau de ajutor pentru a da rezultate satisfăcătoare. Soluția pe care o oferă  e atât de complicată precum problema originară”[ii].

Din punctul nostru de vedere, e necesar să amintim că Newman a scris la jumătatea și în a doua parte a secolului al XIX-lea, la începuturile studiilor istorice și ale conștiinței istorice, adică a conștientizării că totul are loc la un moment dat în istorie, că totul este condiționat de istorie și că totul se schimbă în decursul timpului (gândiți-vă la Originea speciilor, a lui Darwin, apărută în 1859). Deocamdată, Newman discuta despre dezvoltare și schimbare, fără a oferi o teorie completă a dezvoltării[iii].  În plus, el susținea că schimbarea nu e mereu dăunătoare și nu e o alterare completă a vreunei revelații originare.

Newman, în una din frazele sale cele mai citate, spunea că „a trăi înseamnă a se schimba, iar perfecțiunea este rezultatul nenumăratelor transformări”[iv]. Pentru el schimbarea era un semn de vitalitate, iar nu de erezie. În vremea sa, a trebuit să ia atitudine față de ceea ce azi poate părea evident.

Dar dacă schimbarea în doctrină este o realitate istorică, cum poate exista continuitate cu depozitul credinței? Pentru a explica acest lucru, Newman a apelat la trei analogii principale. Cea dintâi ilustrează o comunitate care-și însușește o idee vie. Cu revelația creștină, observă Chadwick „Biserica intra în posesul uneia sau a mai multor idei profunde; nu putea fi conștientă de relațiile sau de consecințe până când nu le supunea încercărilor vieții, în lume, în fața unui șir de erezii și provocării gândirii filizofic”[v]. Odată schimbate circumstanțele, Biserica conștientizează unele aspecte ale revelației originare de care nu a fost conștientă înainte.

A doua analogie se referă la însușirea credinței de către individ. „Precum un suflet convertit crește în înțelegerea autentică a credinței pe care la început și-o însușește în linii mari, la fel Biserica, care la început percepea conținutul de credință în termeni generali, crește în înțelegerea lentă a conținutului său”[vi].

A treia analogie a lui Newman este cu mintea unui poet. Într-o poezie se pot identifica „șoapte și imaginații” a ceea este în mintea poetului, dar de care poetul însuși nu e conștient. În afară de a se referi la rivelația originală precum la o idee ‒ și aici ideea indică la Newman „faptul” fundamnetal al Întrupării ‒ Newman se servea și de limbajul sentimentelor și al experiențelor. Prin urmare, a numit această stare obișnuită și inconștientă intimus sensus, o intuiție sau instinct pe care Biserica l-a conștientizat gradual.  Pentru Newman, dezvoltarea nu era un proces de deducție sau de argumentare logică; nu era nici măcar o simplă schimbare de limbaj, o traducere. „O adevărată dezvoltare  este o «adăugire » care ilustrează, dar nu întunecă, întărește, dar nu corectează conținuturile din care provine”[vii]. Dezvoltarea este, în cele din urmă, o creștere în conștientizare, ceva cu adevărat nou.

Atât în cazul în care toate dezvoltările sunt autentice cât și în cazul în care a avut loc vreo deviere și mai ales în acest ultim caz, cum poate fi înțeleasă dezvoltarea? Newman indica șapte criterii pentru a distinge dezvoltările credinței. „Nu e vorba de deviere[...] dacă dezvoltarea păstrează un unic și același fel, aceleași principii, aceeași structură; dacă frazele sale următoare și dacă manifestările sale posterioare le păstrează pe cele originare și le sunt subordonate; dacă demonstrează că au, de la început până la sfârșit, o putere de asimilare și de renaștere și o activitate viguroasă”[viii].

I-a trebuit lui Newman o bună parte din lucrare pentru a explica aceste criterii mai degrabă neclare printr-o varietate de exemple istorice care nu e necesar să le repetăm aici. Cercetarea istorică a lui Newman demonstra cât era de complicată orice situație din istoria Bisericii și cât era de greu a determina ce anume era sau nu era o dezvoltare legitimă. De aceea, aceste șapte criterii, luate împreună, oferă o perspectivă diferită de regula clară a lui Vincențiu – semper, ubique, et ab omnibus – (știm că o dezvoltare e autentică deoarece este ceea ce a s-a crezut dintotdeauna, pretutindeni și de toți).

Efortul făcut de Newman pentru a demonstra că au fost dezvoltări în învățătura Bisericii nu a fost totuși munca unui istoric lipsit de orice fel de interes. Pentru el era vorba de o căutare existențială foarte personală. Prima dată când a sugerat ideea de dezvoltare a fost într-o predică din 1843, iar studiile sale istorice permanente l-au dus treptat la convingerea de a putea identifica trăsăturile  Bisericii de la începuturi ca fiind mai clare în Biserica catolică romană decât în cea anglicană.

De aceea a dorit să verifice dacă propunerea sa putea fi acceptată în noua sa comunitate. Astfel, s-a deplasat la Roma pentru  a discuta ideile sale cu cei mai de seamă teologi romani ai vremii, Giovanni Perrone și Carlo Passaglia, dar a avut parte de o primire lipsită de entuziasm. Într-o asemenea situație, Newman a preluat limbajul neoscolastic al teologiei romane care nu-i era familiar, iar în  anul 1878 a publicat o ediție revăzută a lucrării sale, dar fără modificări esențiale. Istoricul contemporan nouă, Owen Chadwick, cunoscător al operei lui Newman, afirmă că „ideea dezvoltării a fost contribuția cea mai importantă pe care Newman a dat-o gândirii Bisericii creștine. Acest lucru nu înseamnă că înainte nu exista ideea dezvoltării, ci că aceasta era foarte limitată, atât de limitată încât ridica probleme de netrecut oricui studia istoria cu minte deschisă. Newman a făcut-o mai largă și mai neclară, prin urmare mai roditoare în concepție și mai utilă pentru oricine ținea la onestitatea intelectuală. [...]. Pe termen lung, lucrarea s-a dovedit mai importantă decât analiza unei persoane asupra situației sale dificile”.  Situația creștinismului era dificilă.

Traducere de Octavian FRINC după T. HOWLAND SANKS, „Una Chiesa che può e non può cambiare” în La Civiltà Cattolica (3966), 26 septembrie 2015, pp. 454-458.