Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


5 - = 3
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Episcopul Romei şi universalitatea Bisericii (IV)

 
Episcopul Romei şi universalitatea Bisericii (IV)
  • 04 Iun 2015
  • 3466

Episcopul Romei?

 

Punctul crucial al problematicii este reprezentat de căutarea unei expresii vizibile şi istorice a universalităţii Bisericii, expresie care să fie cât mai apropiată de profunda identitate istorică. Revine astfel problema privitoare la titlul de episcop al Romei. Dacă reflecţia noastră porneşte de aici, trebuie să afirmăm că cel care a primit misiunea de a se îngriji de expresia vizibilă a universalităţii Bisericii e mai întâi de toate episcopul unei Biserici locale, succesorul apostolilor şi ca atare membrul Colegiului episcopilor, cu toate consecinţele instituţionale şi de organizare ce derivă din această realitate. Este vorba deci de episcopul Romei, acolo unde „Roma” înseamnă referirea necesară la o Biserică locală concretă.

O întrebare fundamentală îşi aşteaptă răspunsul: există o legătură între universalitate şi Roma? Dacă există, care e aceasta? Cu alte cuvinte, este important pentru o anumită şi importantă misiune ca acest episcop să fie chiar episcopul Romei? Avem de-a face aici cu tradiţionala problematică relativă la cele trei Rome: prima, capitala Imperiului roman; a doua, Constantinopol, capitala imperiului din Orient; şi a treia, Moscova. Pusă astfel problema, am înclina a crede că miezul problemei ar fi universalitatea politică a scaunului sau cel mult semnificaţia sa istorică. În acest caz, problema ar fi de natura pur ecleziastică. În această perspectivă, eventuala referire la o prezenţă apostolică, chiar atestată din punct de vedere arheologic, nu schimbă de una singură substanţa teologică a problemei.

Un răspuns afirmativ la întrebare devine posibil doar dacă se identifică o legătură între Roma şi universalitatea teologică, adică specific eclezială, pe care episcopul e însărcinat a o reprezenta şi o păstra. Restul este relativ din punct de vedere teologic şi nu pune capăt discuţiei  întrucât poate deveni un paravan pentru lupte de putere clericală care nu fac altceva decât să reactualizeze întrebarea care a fost deja a apostolilor înainte ca aceştia să fi trăit scandalul Crucii: cine este primul între ei?

 

Petru şi Pavel, fundamentul teologic al universalității Bisericii

 

În opinia noastră, relaţia dintre Roma şi această universalitate de natură eclezială există şi e ilustrată mai ales de asocierea ‒ propusă de Tradiţia însăşi ‒ modelelor teologice ale lui Petru şi Paul: primul, ca apostol al celor tăiaţi împrejur (Gal 2,8); al doilea, întrucât „i-a fost încredinţată Evanghelia pentru cei netăiaţi împrejur”. Atât unul cât şi celălalt au fost protagoniştii indiscutabili ai Faptelor Apostolilor. Fiecare a deschis în modul său Biserica din Ierusalim pentru primirea neamurilor astfel încât Biserica să fie formată atât din evrei cât şi din neamuri.  Era dus astfel la împlinire în Hristos, într-un mod neaşteptat şi surprinzător pentru cei mai mulţi, acel raport între Israel şi neamuri (gojim) atât de prezent în tradiţia profetică şi care defineşte universalitatea din perspectivă biblică. Această universalitate nu a fost niciodată anulată de noua alianţă în Hristos, ci a fost subordonată jertfei sale gratuite: Mesia lui Israel pentru neamuri. În acest mod Biserica,deja prezentă şi încolţită în Israel prin apostoli, devine pe deplin catolică chiar în virtutea comuniunii care uneşte  într-un singur trup, evrei şi neamuri: o comuniune ilustrată de tradiţionala asociere dintre Petru şi Paul.

Semnificaţia teologică a relaţiei pe care Roma o are cu episcopul său depinde de păstorirea Bisericii locale şi, în mod deosebit, de misiunea care-i leagă între ei pe cei doi apostoli, misiune încoronată şi sigilată de martiriul suferit de amândoi în Cetatea Eternă. Din această perspectivă, nu e lipsit de însemnătate faptul că în epoca apostolică comunitatea din Roma, capitala imperiului, unde nu din întâmplare se încheie Faptele Apostolilor cu Paul ca prizonier, era alcătuită din evrei şi păgâni, după cum atestă originea ebraică a unora din primii săi episcopi şi faimosul mozaic din biserica Santa Sabina, precum şi faptul că în Epistola către Romani referinţa la iudei şi la neamuri e implicită. La fel de semnificativ e faptul că această comunitate nu a fost fondată de Petru sau de Paul. Acest lucru confirmă că importanţa comunităţii nu e deloc legată de întemeierea ei istorică, ci de realitatea teologică, reprezentată de misiunea care-i uneşte în mod de nedespărţit pe aceşti apostoli între ei şi care păstrează şi dezvoltă universalitatea catolică fondată pe Scriptură în toate bisericile locale răspândite în lume. 

Este vorba de o universalitate anunţată în mod profetic deja la Rusalii: din punct de vedere istoric, evenimentul îi priveşte doar pe evrei, chiar dacă aceştia erau împrăştiaţi în diasporă şi se reuneau la Ierusalim pentru a celebra sărbătoarea evreiască a Cincizecimii. În cadrul adunării descrise în capitolul doi al Faptelor Apostolilor, Spiritul Sfânt aduce la cunoştinţă comunităţii apostolice din Ierusalim deschiderea sa ulterioară faţă de neamuri. Universalitatea Bisericii e astfel prezentă încă de la începuturi , chiar dacă va deveni reală în plan istoric la puţin timp după, începând cu sutașul Corneliu botezat de Petru şi continuând cu opera evanghelizatoare a lui Paul. Ambele evenimentele sunt descrise în Faptele Apostolilor , unde nu din întâmplare cei doi protagonişti principali sunt chiar Petru şi Paul.

Conştientizarea acestei dimensiuni tipic biblice a universalităţii trebuie legată cu providenţiala şi epocala redescoperire contemporană, atât ebraică cât şi creştină, a rădăcinilor evreiești  ale lui Isus, „un evreu marginal” (J. P. Meier), ale apostolilor şi ale primilor creştini (cfr. Nostra Aetate[i], n. 4), şi, mai aproape de noi, şi ale Sfântului Paul.

A lua în considerare problematica episcopului Romei neţinând seama de o asemenea descoperire atât de importantă ar însemna să o tratăm precum nişte „creştini păgâni” care, inconştienţi de ceea ce a fost definit ca „proto-schisma”, nu au „învăţat încă a discuta cu iudaismul ca nişte creştini”, pentru a folosi o expresie de-a lui Soloviev.

Aceasta este prin urmare universalitatea Bisericii pe care episcopul Romei e chemat a o păstra şi a o promova în toate Bisericile particulare. El împlineşte acest lucru ca urmaş al lui Petru în scaunul Romei şi prin urmare singurul depozitar al promisiunilor făcute de către Isus lui Petru în Mt. 16, 13-20 şi care privesc chiar grija faţă universalitatea eclezială prezentă în orice Biserică locală. Acesta ni se pare a fi singurul conţinut teologic obligatoriu pentru întreaga Biserică, deţinut prin prisma primatului petrin. Dimensiunea personală a unei asemenea carisme ca urmaş al lui Petru determină misiunea ce o are faţă de alţi episcopi şi care nu poate fi exercitată decât în referinţă la Paul şi la aceştia. Figura lui Paul  prin care se încredinţează episcopului Romei această universalitate eclezială dă mărturie cum comuniunea cu ceilalţi episcopi este parte integrantă şi constitutivă a carismei lui Petru înţeleasă şi exercitată în mod corect.

Toate aceste lucruri dau o idee despre complexitatea unităţii ecleziale al cărei paznic este urmaşul lui Petru, unitate ce nu exclude tensiuni foarte vizibile de altfel încă din timpuri apostolice. Este vorba de o unitate  sub diferite forme care are drept fundal relaţia dintre Israel şi neamuri.  Israel, poporul unei alianţei care nu a fost ruptă niciodată (cfr. Rm 11,2.29),  dă mărturie nu doar de rădăcinile evreieşti ale credinţei creștine şi a trăsăturii apostolice ale acesteia, ci şi de permanenta actualitate a misterului lui Israel.

Neamurile, în schimb, fac trimitere la evanghelizarea ad gentes, cu provocarea permanenta reprezentată de primirea continuă a noi popoare şi culturi în Biserică, cu toate carismele pe care o asemenea primire le presupune. Trupul Bisericii şi misterul lui Hristos se îmbogăţesc în acest mod, iar popoare şi culturi diferite, prin intermediul înrădăcinării în trupul Mântuitorului, sunt la rândul lor altoite pe măslinul ce-şi are rădăcinile în Israel (cfr. Rm 11,17), intrând în acelaşi timp în comuniune cu celelalte naţiuni.

Dacă, după cum afirmă Paul, misterul lui Hristos a fost revelat în ultima vreme de către Spiritul Sfânt (cfr Ef. 3,5), iar acest Spirit care în Faptele Apostolilor a deschis prin intermediul medierii lui Petru şi a lui Pavel în mod progresiv Biserica să primească cu trudă popoarele în pântecele matern, putem spera că şi azi forţa acestui Spirit, unită cu mijlocirea celor doi apostoli martirizaţi la Roma, va arăta Bisericii strada cea mai bună pentru a putea exprima în actualul context istorico-teologic universalitate comuniunii Bisericilor (communio Ecclesiarum) încredinţată spre grijă episcopului Romei şi urmaşului lui Petru.  

 

Traducere de Octavian FRINC după  M. IMPERATORI, „Episcopul Romei şi universalitatea Bisericii”, în La Civiltà Cattolica, 15 novembre 2014 (3946), pp. 313-325.

 



[i] CONCILIUL VATICAN II, Declaraţie despre relaţiile Bisericii cu religiile necreştine, 1965.