Episcopul Romei şi universalitatea Bisericii

„Episcopul Romei”, un titlu la răscrucea unităţii

Mulţi observatori au scos în evidenţă preferinţa acordată de Papa Francisc, chiar din seara alegerii sale, titlului de Episcop al Romei, un titlu rămas nefolosit pentru multă vreme pe parcursul celui de-al doilea mileniu, semn al superiorităţii unui exerciţiu foarte centralizat al slujirii lui Petru. Nu au lipsit cei care au evidenţiat însemnătatea ecleziologică a unei asemenea alegeri, subliniind cum aceasta permite o reconsiderare a modului în care Lumen gentium[i]  face legătura între primat şi colegialitate, precum şi energiile sale ecumenice, într-un moment în care Comisia mixtă catolico-ortodoxă discută asupra modalităţilor prin care slujirea episcopului Romei a fost exercitată în timpul primului mileniu.

În ceea ce ne priveşte, notăm coincidența temporară apropiată între schisma din Răsărit (1054) şi Dictatus Papae[ii] al lui Grigorie cel Mare VII (1075), care a însemnat începerea centralizării primatului lui Petru care a caracterizat cel de-al doilea mileniu. Această coincidenţă ne sugerează ideea că poate fi o relaţie indirectă, şi poate nu întâmplătoare între cele două fenomene, în sensul că ruptura unităţii bisericeşti a favorizat chiar aceste modalităţi de exercitare a primatului, făcând zadarnice elemente importante ce ofereau un oarecare echilibru  în communio Ecclesiae (comuniunea Bisericii). Putem recurge prin urmare la o analogie văzând ceea ce s-a întâmplat cu doctrina lui Filioque.  

După cum se ştie, schisma răsăriteană a favorizat în teologia trinitară dezvoltări teologice unilaterale în care afirmaţiei occidentale despre purcederea Spiritului Sfânt şi de la Fiul care uită adesea originea paternă (şi de la Tatăl )a întregii vieţi trinitare, s-a contrapus în mod unilateral şi speculativ, afirmaţia orientală a purcederii Spiritului Sfânt doar de la Tatăl. Asemenea unilateralităţi teologice au putut fi depăşite doar datorită faptului că au fost ridicării excomunicările chiar în ajunul închiderii Conciliului Vatican II (7 decembrie 1965), fapt care a deschis o etapă nouă şi fundamentală în relaţiile catolico-ortodoxe. S-au creat astfel premisele pentru a dobândi o sinteză mai universală în care fiecare teologie a putut fi înţeleasă într-o manieră universală mai echilibrată, pierzând caracteristicile sale unilaterale şi deschizându-se spre un pluralism simfonic al adevărului creştin.

În această perspectivă, presupunem că ceva asemănător ar putea avea loc şi pe teren ecleziologic, în sensul că dialogul ecumenic ar putea ajuta la înţelegerea realităţilor unilaterale teologice ale respectivelor tradiţii bisericeşti într-un orizont universal mai amplu care să permită convieţuirea unor diferenţe legitime. Toate acestea conştienţi fiind că în acest domeniu lucrurile sunt complexe şi din punct de vedere istoric. E de-ajuns să menţionăm faptul că schisma din 1054 nu a întrerupt imediat şi pretutindeni comuniunea dintre Orient şi Occident.

Referitor la acest ultim aspect, este interesant cazul catolicilor albanezi de rit oriental fugiţi la sfârşitul secolului al XV-lea în Regatul de Napoli şi de Sicilia după moartea lui Skanderberg şi începerea stăpânirii otomane asupra ţării lor. Aceştia, „deşi era vorba de populaţii de tradiţie liturgică diferită, de greci cum se spunea atunci, au fost primiţi precum nişte fraţi în credinţă. Nu rezultă nici un act de renunţare sau de convertire la Biserica catolică. S-au aşezat pe teritoriul stăpânirii catolice care a permis conservarea propriilor tradiții, chiar dacă acestea nu fost mereu înţelese şi deseori ocazie de tensiune[iii].  Acest lucru e legat şi de prezenţa bizantină din sudul Italiei ce datează din primul mileniu, despre  care dă mărturie mănăstirea baziliană de la Grotaferrata, fondată de Sf. Nil din Calabria în anul 1004 şi ridicată la gradul de mănăstire exarhală de către Sfântul Scaun în anul 1937.     

Traducere de Octavian FRINC după  M. IMPERATORI, „Episcopul Romei şi universalitatea Bisericii”, în La Civiltà Cattolica, 15 novembre 2014 (3946), pp. 313-325.