Francezilor le este frică de șomaj și terorism. Dar poate ar trebui să se teamă mai mult de criza în care se află căsătoria: numărul mariajelor înregistrează cea mai scădere în Franța, după cel de-al doilea război mondial.
Cifrele înregistrate de INSEE (Institutul Național de Statistică și Studii Economice) în ceea ce privește căsătoriile, publicate la 12 februarie a.c. sunt alarmante: cele 231.225 de căsătorii celebrate în 2013 prezintă o scădere cu 6% într-un singur an și procentul cel mai scăzut înregistrat în perioada postbelică (Francetv info). În 1945, când Franța se afla în ruină, se celebrau 500.000 de căsătorii – mai mult decât dublul celor de azi (în timp ce populația număra la acea vreme 40 de milioane, față de cele 65 de milioane în prezent)! În 70 de ani, cu excepția câtorva creșteri (417.000 în 1972, 300.000 în anul 2000), numărul căsătoriilor a continuat să scadă.
Scăderea merge către 200.000, cifră cu atât mai îngrijorătoare cu cât unul din 5 mariaje înregistrate în 2013 este un remariaj (procentul era de numai 7,8% în 1973). De asemenea, s-au înregistrat 7.367 uniuni homosexuale ( 10.000 sunt estimate pentru anul 2014 din totalul celor 241.000 de căsătorii, adică 4%).
Cauze multiple și complexe
Cauzele acestei crize familiale sunt multiple și destul de complexe: bulversarea modului de viață și a mentalităților, munca și autonomia femeilor.– „Aproape 29% dintre femeile născute în 1930 erau deja căsătorite la 20 de ani, față de 1% dintre cele născute în 1990” (Le Télégramme) – reticența față de un angajament, nevoia de securitate în fața viitorului, creșterea vârstei la care se realizează căsătoria – 30 de ani în medie azi, față de 24 în anii ’80 (ActuOrange).
Înmulțirea divorțurilor joacă în mod clar un rol important în ceea ce privește teama legată de un angajament: în același an 2013 s-au înregistrat 125.000 de divorțuri, adică mai mult de jumătate din numărul căsătoriilor încheiate. Or, aceste rupturi, cumulate cu boom-ul „uniunilor libere” (24% dintre aceste cupluri în Ile-de-France) au drept consecinţă explozia familiilor monoparentale, unde mama își crește, în general, singură copiii. Absența tatălui, singurătatea și sărăcia mamelor, familiile destrămate și „refăcute” sunt fructul amar al revoluției sexuale din ’68.
Un veritabil cancer social
Dacă familia este celula de bază a societății, răul care o afectează încă de la origine, căsătoria, este un adevărat cancer social, mult mai îngrijorător decât criza economică. Dar nu e suficient să recunoaștem simptomele bolii pentru a pune un diagnostic: trebuie să mergem la surse. Oare de ce instituția căsătoriei, care reprezenta o țintă pentru adepții „revoluției” din ’68, nu a reușit să depășească această discreditare . De unde această lipsă de încredere generalizată față de jurământul solemn și public al fidelității, care stă la baza alianței nupțiale?
Ar fi mai întâi vechiul vis romantic al unei iubiri libere și inventive, renăscând fără încetare, vis cu atât mai contrar fidelității și indisolubilității inerente angajamentului căsătoriei („Până ce moartea ne va despărți”) cu cât strămoşii noștri nu au fost nici ei fideli promisiunilor făcute. Se știe, de asemenea, că jurământul ar trebui „ținut” timp de mai multe decenii: creșterea duratei de viață împinge orizontul vieții de cuplu către o jumătate de veac.
Posibilitatea de a-ți reface viața
Dar, înainte de toate, ar trebui să vorbim de individualismul, ca să nu spunem autismul, care stă în spatele acestei crize a căsătoriei; comportamentul cel mai dăunător, prin caracterul său asocial. Ne concepem dragostea în doi ca și cum am trăi pe o insulă pustie. Vrem să ne „inventăm” dragostea fără ca familia, societatea, Biserica să aibă vreun cuvânt de spus. Vrem să „ne realizăm” prin suprapunerea a două comportamente subiective, fără deschidere către societate, către viață, către Dumnezeu. Vrem totul, imediat, fără să lăsăm relației timpul necesar să se maturizeze, fără a lăsa loc liberului consimțământ. Vrem ca sexualitatea să dea sens relației, în timp ce relația ar trebui să să fie cea pe care se bazează sexualitatea. Și cum asemenea relații nu pot funcționa multă vreme, am vrea să fie posibil să „ne refacem viața” printr-o nouă legătură, ca și cum prima n-ar fi existat niciodată, ca și cum am putea șterge totul… Rezultatul: toată lumea suferă, începând cu copiii, pasați dintr-o parte în alta, de la mamă la tată.
Și totuși, chiar dacă vremurile se schimbă, natura umană rămâne aceeași. „Modernitate” sau nu, fiecare aspiră, astăzi ca și ieri, să fie „lovit” de o dragoste totală și fără rezerve, care lasă suficient loc sentimentului și sexualității, libertății și fidelității și, de asemenea, unei intimități apte să se deschidă vieții și societății. Această aspirație este, fără îndoială, mai puternică decât a fost vreodată; însă, din cauza tuturor acestor drame intime care minează societatea noastră și culminând cu estomparea identității sexuale, ea pare irealizabilă. Nu mai îndrăznim să credem în posibilitatea unei alianțe armonioase și durabile între un bărbat și o femeie.
Responsabilitatea creștinilor în fața destrămării alianței
„Alianța” este un cuvânt biblic, un cuvânt creștin. Este drumul alianței pe care societatea noastră „postcreștină” l-a pierdut: Criza credinței stă la baza crizei mariajului și a familiei. Provocarea le este așadar adresată creștinilor, deschizători de drumuri, „sarea pământului” și „lumina lumii”. Creștinilor le revine datoria să dea exemplul unui angajament total și fără rezervă în sacramentul căsătoriei sau în celibat, după vocația fiecăruia. Cuplurile creștine ar trebui să arate că te căsătorești nu doar „din iubire”, ci pentru iubire, acceptând lucrurile mărunte ale vieții cotidiene, atențiile, eforturile, sacrificiile, iertările reciproce, plăcerile împărtășite. Creștinii să-și sporească luciditatea, mai mult ca odinioară, în ceea ce privește provocările iubirii umane; dar, înainte de toate, să-și pună toată încrederea în lucrarea divină: „bărbatul și femeia sunt creația Lui”
În fața acestei rupturi a alianței, responsabilitatea noastră este imensă, dar nu are nimic apăsător, atâta vreme cât ne punem în centrul Alianței: cu credință, cu toată încrederea, în mâinile lui Dumnezeu.
de Philippe Oswald, www.aleteia.org
