La Catedrala greco-catolică „Sfântul Vasile cel Mare” din București, Gabriel Liiceanu a pus câteva întrebări percutante despre condiția umană. Tema conferinței a fost „Au oare nevoie oamenii de libertate?”. Libertatea, a afirmat el, nu este un element „normal” al istoriei umane. Conceptul apare în Grecia antică și a fost apărat în lupta împotriva invaziei persane. Cei mai mulți oameni nu doresc libertatea, iar drama istoriei stă în lupta de persuasiune din partea puținilor care o doresc. Secvența biblică a Exodului arată pe deplin acest conflict: în mod repetat, poporul ales protestează și îl chestionează pe un Dumnezeu care le-a promis libertatea, cu condiția de a urma un drum riscant. Iar ispitirea lui Isus demonstrează radicalitatea unui mesaj hristic despre care Gabriel Liiceanu spune că este de o noblețe desăvârșită: Mântuitorul refuză să ofere pâinea materială și promite pâinea spirituală, adică libertatea.
Scriitorul definește libertatea ca un teritoriu al „originalității spiritului”, curajul de a gândi altfel decât se gândește. De la Kant, el preia ideea libertății ca abilitatea de a ieși din minorat și de a gândi pe cont propriu, iar Kierkegaard și Dostoievski îl ajută să construiască imaginea tragică a unui Isus al cărui mesaj de iubire și libertate spirituală e trădat de urmașii săi ecleziastici care împietresc Evanghelia în dogmă, rigiditate instituțională și derive istorice scăldate în sânge.
Cu alte cuvinte, este o narațiune a modernității seculare care definește libertatea în termenii unei pure spontaneități a voinței care e legată firav de o rațiune autonomă, detașată de o lume al cărei sens i-a fost negat după sec. 17. Deși Liiceanu afirmă că o cale de a obține libertatea interioară este relația maestru-discipol, iar, în plan social, ordinea liberală a diviziunii puterilor, problema libertății în Adevăr este ocolită. Reconstrucția personajului istoric Isus este specifică spiritului din secolul 19: ar fi vorba de un romantic generos, care ne lasă Predica de pe Munte, lecția iubirii aproapelui și fiorul mitic al „Libertății”, trădat însă de Biserica închistată. E un model cu o forță retorică greu de ignorat, susținut de o galerie impresionantă de figuri: Kant, Herder, David Friedrich Strauss, Nietzsche, Dostoievski. Însă doar simpla citire integrală a Evangheliilor va dezvălui un personaj a cărui radicalitate surclasează, prin forță estetică, adâncime conceptuală și exigență morală, orice idee modernă despre iubire, dreptate și adevăr. Exemplul dat de Gabriel Liiceanu – despre o traducere prea „blândă” a termenului epiousios, întâlnit în rugăciunea „Tatăl nostru”, care, în loc de valențele profunde, ontologice, ale unei pâini super substantialem (Ieronim), ne-a lăsat înțelesul „mundan” al „pâinii de toate zilele” – denotă mai degrabă o tendință platonizant-idealistă decât o citire atentă a istoriei traducerilor. În plus, a deduce că Isus a venit pentru a ne oferi exclusiv „pâinea spirituală”, nu și pe cea materială, înseamnă a ignora că Logos sarx egeneto, „Cuvântul s-a făcut trup” sau, mai corect, „carne”, că există o fundamentală demnitate a materialității în creștinism și că el oferă promisiunea restaurării întregii creații. Iar ideea comodă „Isus da, Biserica nu”, „Isus – libertate, Biserica – sclavie” ține de aceeași definiție limitată, voluntaristă a libertății: un concept imposibil de „prins”, o deschidere nelimitată (Către ce? Către cine?) care, în final, îl înghite până și pe Isus. De fapt, pentru narațiunea din siajul Iluminismului, el nu contează. El este o figura tragică anulată de un esențialism care vede în el „un simbol pentru ceva mai mult”, „pentru ce e dincolo”; în acest caz, pentru o libertate negativă, față de ceva, înscrisă într-un teritoriu numit vag „al spiritului”. Legătura dintre Isus și Biserică se poate apăra mai simplu, fără a trece prin argumente biblice și istorice, doar provocând pe cineva să comenteze o afirmație ca „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”: perplexitatea modernă în fața acestei afirmații poate fi rezolvată fie acceptând ceea ce afirmă această Persoană despre ea însăși și, implicit, rolul Bisericii de indicator spre Aceasta, fie respingând această afirmație ca o violare a libertății. Dogmele nu se nasc odată cu niște episcopi care se ascund după culise, complotând pentru controla conștiințele, ci își au izvorul într-o Persoană care nu poate fi descrisă de călduțele narațiuni iluministe.
În ciuda celebrării diversității, în ciuda unor laude politicoase la adresa celor care au găsit libertatea în Biserică și care „au făcut ceva pentru țara aceasta, pentru valorile democratice”, teoreticienii modernității târzii știu instinctiv că e ceva în creștinism care este profund subversiv la adresa ordinii existente. E semnificativ că Gabriel Liiceanu, la finalul unei conferințe despre fundamentele filosofice ale libertății, și-a exprimat nedumerirea în fața dramei trădării lui Isus de către creștinismul eclezial și dogmatic. Parte din ambiguitatea Luminilor este granița fină dintre revolta în fața celui care vrea îți impună Adevărul și suspiciunea față de cel care pur și simplu îți spune că există Adevăr. Ce este această Biserică cu formulele ei fixe? Ce rost mai are ea în modernitate? Ce ne mai poate învăța? Are dreptul să o facă? Dar suspiciunea este, în mod ultim, îndreptată spre cel care a întemeiat-o, căci nimic nu ultragiază mai mult bunul-simț decât o simplă persoană care pretinde că e infinitul întrupat. Curat dogmatism! se va striga, în vreme ce inimile vor fi mereu neliniștite de intuiția că un astfel de adevăr zdrobește imaginile blânde despre Isus care a venit să ne spună să fim mai buni, să fim liberi, să votăm cu cine trebuie, să credem „în valorile spiritului” și… să fim ok, de treabă. Căci El, Domnul, în fața căruia se pleacă tot genunchiul, va arunca foc pe pământ (cf. Lc 12:49), iar aceste inimi neliniștite știu că vor fi străpunse de lumina adevărului ce și-a permis să ignore sfintele dogme liberale.
