Într-un timp, cine vroia să asculte muzică trebuia să cânte. Apoi, au apărut sistemele de înregistrare și muzica a fost disponibilă pentru toată lumea. Sistemul electronic a permis apoi la oricine să aibă la dispoziție o orchestră completă. Nu trebuie să înveți portativul și nici măcar un instrument, pentru că te ajută mouse-ul. Deci, ajunge să îți cumperi un portativ adaptat pentru calculator și poți să experimentezi: vioară, cor, harpă, percuție, etc. Posibilitatea ca toți să dirijeze o filarmonică, a resetat lucrurile: dacă nu ai muzica în cap, orchestra ta electronică nu are nici o valoare. Dacă nu ai imaginație creativă, există puține de făcut; dacă ești Mozart, nu îți trebuie orchestră, pentru că alții vor cânta, bucuroși, creațiile tale.
Același lucru este valabil și pentru cinematograf. Acum, efectele speciale sunt folosite de toți. Și aici, dacă nu ai istoria, este inutilă orice fantasmagorie sau orice 3D. De exemplu, în cazul trilogiei „Stăpânul Inelelor”, istoria a fost scrisă, de nimeni altul decât JRR Tolkien. Efectele speciale computerizate au făcut-o vizibilă (în timp ce înainte nu era). Regizorul Peter Jackson nu a avut altceva de făcut, decât să o transpună pe ecran așa cum a fost scrisă. Cu cât a fost mai fidel textului, cu atât filmele sale au fost mai reușite. De fapt, avalanșa de premii Oscar primite, a confirmat acest lucru. Proba de foc: trilogia Hobbit este mai puțin eficace, deoarece regizorul s-a îndepărtat de istoria lui Tolkien. Rezultatul: nici un premiu și puține venituri.
Acestea fiind spuse, un exemplu clar în acest sens este filmul „Exodul. Zei și Regi” de Ridley Scott, regizor care s-a remarcat deja pentru faptul că nici măcar nu i-a menționat pe creștini în „Gladiatorul” și pentru exaltarea lui Saladin în „Cruciadele”. Nu este surprinzător, că în primul film scenele cele mai frumoase sunt cele ale luptei dintre romani și germani (istoria așa cum s-a întâmplat de fapt). În al doilea, la fel: asedierea Ierusalimului; restul este de aruncat, deoarece obsesia regizorului de a-i arăta pe creștini ca fiind răi și pe musulmani buni, a creat adevărate defecte în subiect (de exemplu: de ce Ibelin refuză să se căsătoarească cu Sibilla, de care este îndrăgostit?). Pe scurt, filmul conține mari efecte speciale, dar în serviciul a ceea ce gândește Ridley Scott.
Până și alegerea protagonistului este discutabilă: a-i da lui Moise față de Batman, atunci când la dispoziție stă un buget nelimitat. Toți ceilalți actori din lume erau ocupați? Găselnița de a-l reprezenta pe Dumnezeu ca un copil (sau era un înger care a vorbit în locul lui?), poate fi interesantă, dacă nu transformi același copil într-o ființă crudă, arogantă și capricioasă, cu care Moise se ciocnește de mai multe ori, iar la final apare mai bun și mai uman decât Dumnezeu. Prin urmare, un copil era bine, păcat că a devenit opinia pe care Ridley Scott o are despre Dumnzeu. Aici, ca și în „Stăpânul Inelelor”, ar fi fost suficient să se ia povestea așa cum este scrisă și să se transpună pe ecran. De fapt, povestea lui Moise este un spectacol al său.
Ridley Scott, pentru a descrie trecerea Mării Roșii, a evitat imaginea în care Moise desparte apele cu toiagul. Acesta a prezentat o plajă care se usucă treptat și permite trecerea, și un tsunami care îi inundă pe egipteni.
Totuși, cel mai bun film pe această temă rămâne „Cele zece porunci”, de Cecil B. De Mille cu Charlton Heston și Yul Brinner.
Traducere: Liviu Ursu
