A fost prezentat marți, 27 ianuarie 2014, la Sala de Presă a Sfântului Scaun, Mesajul papei Francisc pentru Postul Mare 2015, pe tema ”Întăriți-vă inimile!”. Mesajul abordează globalizarea indiferenței la care, subliniază Sfântul Părinte, creștinul este chemat să răspundă, atât la nivel personal cât și comunitar, printr-o lucrare de reînnoire interioară și slujire a aproapelui. În acest an Postul Mare începe în ritul roman sau latin la 18 februarie, iar sărbătoarea Învierii Domnului se celebrează la 5 aprilie. Credincioșii de rit bizantin sărbătoresc Învierea Domnului la 12 aprilie.
”Întăriți-vă inimile!” (Iac 5,8)
Dragi frați și surori,
Postul Mare este un timp de reînnoire pentru Biserică, comunități și fiecare credincios. Este mai ales un timp de har (2 Cor 6,2). Dumnezeu nu ne cere nimic pe care să nu ni-l fi dăruit mai înainte: ”Noi iubim pentru că el ne-a iubit mai întâi” (1 Ioan 4,19). El nu este indiferent față de noi. Fiecare dintre noi îi stă la inimă, ne cunoaște pe nume, are grijă de noi și ne caută când îl lăsăm. Fiecare dintre noi îl interesează; iubirea lui îl împiedică să fie indiferent la ceea ce ni se întâmplă. Dar se întâmplă ca atunci când noi suntem bine și ne simțim în largul nostru, cu siguranță uităm de ceilalți (ceea ce Dumnezeu nu face niciodată), nu ne interesăm de problemele lor, de suferințele și nedreptățile pe care le îndură. Atunci inima noastră cade în indiferență: în timp ce eu mă simt relativ bine și în largul meu, uit de cei care nu stau bine. Această atitudine egoistă, de indiferență, a luat astăzi o dimensiune mondială, până într-acolo încât putem vorbi de o globalizare a indiferenței. Este vorba de o problemă pe care, ca creștini, trebuie să o înfruntăm. Când poporul lui Dumnezeu se convertește la iubirea lui, găsește răspunsurile la acele întrebări pe care istoria le pune fără încetare. Una din provocările cele mai urgente la care vreau să mă opresc în acest Mesaj este globalizarea indiferenței.
Indiferența față de aproapele și față de Dumnezeu este o ispită reală și pentru noi, creștinii. Avem de aceea nevoie să auzim în fiecare Post Mare strigătul profeților care își ridică vocea și ne trezesc.
Dumnezeu nu este indiferent față de lume, dar o iubește până la a-l da pe Fiul său pentru mântuirea fiecărui om. Prin întrupare, prin viața pământească, prin moartea și învierea Fiului lui Dumnezeu, se deschide pentru totdeauna ușa dintre Dumnezeu și om, dintre cer și pământ. Biserica este ca o mână care ține deschisă această ușă prin proclamarea Cuvântului, celebrarea Sacramentelor, mărturia credinței care devine eficace prin intermediul carității (cf Galateni 5,6). Cu toate acestea, lumea tinde să se închidă în ea însăși și să închidă acea ușă prin care Dumnezeu intră în lume și lumea în El. Astfel, mâna, care este Biserica, nu trebuie să se mire niciodată dacă este respinsă, strivită și rănită.
Poporul lui Dumnezeu are nevoie de aceea de reînnoire pentru a nu deveni indiferent și pentru a nu se închide în sine. Aș vrea să vă propun trei pași de meditat pentru această reînnoire.
1.”Dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună cu el” (1 Cor 12,26) – Biserica
Caritatea lui Dumnezeu care distruge acea închidere în sine mortală care este indiferența, ne este oferită de Biserică prin învățătura ei și, mai ales, prin mărturia ei. Dar se poate da mărturie numai pentru ceva care a fost experimentat mai înainte. Creștinul este cel care îi permite lui Dumnezeu să-l înveșmânteze cu bunătatea și milostivirea sa, să-l îmbrace cu Cristos, pentru a deveni asemenea Lui, slujitor al lui Dumnezeu și al oamenilor. Ne amintește bine acest lucru liturgia din Joia Sfântă prin ritul spălării picioarelor. Petru nu a vrut ca Isus să-i spele picioarele, dar apoi a înțeles că Isus nu vrea să fie doar un exemplu pentru cum trebuie să ne spălăm picioarele unii altora. Această slujire o poate face numai cel care mai întâi a lăsat ca picioarele să-i fie spălate de Cristos. Numai acesta ”are parte” cu el (In 13,8) și în acest fel poate să-l slujească pe om.
Postul Mare este un timp prielnic pentru a ne lăsa slujiți de Cristos și în acest fel să devenim asemenea Lui. Aceasta are loc atunci când ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu și când primim sacramentele, mai ales Euharistia. În ea devenim ceea ce primim: trupul lui Cristos. În acest trup, acea indiferență care pare să pună stăpânire atât de des asupra inimilor noastre, nu are loc. Căci cel care este al lui Cristos, aparține unui singur trup și în El unul nu poate fi indiferent față de ceilalți. ”Așadar, dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună cu el; și dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună cu el” (1 Cor 12,26).
Biserica este ”communio sanctorum” (împărtășirea sfinților) pentru că participă sfinții, dar și pentru că este comuniune cu realitățile sacre: iubirea lui Dumnezeu care ne-a fost revelată în Cristos și toate darurile sale. Printre acestea se află și răspunsul celor care s-au lăsat cuprinși de atare iubire. În această comuniune a sfinților și în această participare la realitățile sacre nimeni nu posedă doar pentru sine, dar ceea ce unul are, este pentru toți. Și cum suntem legați în Dumnezeu, putem face ceva și pentru cei de departe, pentru cei la care, numai prin puterile noastre, nu vom reuși niciodată să ajungem, pentru că împreună cu ei și pentru ei îl rugăm pe Dumnezeu să ne deschidem cu toții la lucrarea mântuirii sale”.
Al doilea aspect din mesajul Papei pentru Postul Mare 2015 se referă la răspunsul pe care parohiile şi comunităţile sunt chemate să-l dea la «globalizarea indiferenţei». Papa citează un text din cartea Genezei în care citim: „Domnul i-a zis lui Cain: «Unde este Abel, fratele tău?». Iar el a zis: «Nu ştiu. Oare sunt eu păzitorul fratelui meu?»” (Gen 4,9)
2. ”Unde este fratele tău?” (Gen 4,9) - Parohiile și comunitățile
Ceea ce s-a spus pentru Biserica universală trebuie să fie tradus şi în viaţa parohială şi în comunitate. Reuşim în asemenea realităţi bisericești să experimentăm că suntem parte a unui singur trup? Un trup care împreună primeşte şi împarte ceea ce Dumnezeu îi trimite? Un trup care îi cunoaşte şi are grijă de mădularele sale mai slabe, de cei săraci şi mici? Sau ne refugiem într-o iubire universală care se angajează departe de lume, dar îl uită pe Lazăr aşezat în faţa propriei sale porţi închise? (cfr Lc 16, 19-31).
Pentru a primi şi a valorifica pe deplin ceea ce Domnul ne dă, trebuie să depăşim limitele Bisericii vizibile, în două moduri:
În primul rând, unindu-ne Bisericii din ceruri prin rugăciune. Când Biserica pământească se roagă, se naşte o comuniune de slujire reciprocă şi de bine, care ajunge în faţa lui Dumnezeu. Cu ajutorul sfinţilor, care au găsit plinătatea lor în Domnul, oferim parte din acea comuniune în care indiferenţa este învinsă de iubire. Biserica cerească nu este triumfătoare pentru că a întors spatele suferinţelor lumeşti şi se bucură de una singură. Mai de grabă, sunt sfinţii care pot contempla şi se pot bucura de faptul că prin moartea şi Învierea Domnului, au învins definitiv indiferenţa, împietrirea inimii şi ura. Până ce această victorie a iubirii nu va pătrunde toată lumea, sfinţii ne însoţesc în drumul nostru ca pelerini. Sfânta Tereza de Lisieux, învățător al Bisericii, scria convinsă, că bucuria din ceruri pentru victoria iubirii răstignite pe pământ nu este deplină până când şi ultimul om de pe faţa pământului nu va suferi şi va geme: „Mă încred cu desăvârşire că nu voi fi inactivă în ceruri, dorinţa mea este să lucrez şi de acolo pentru Biserică şi pentru suflete” (Scrisoarea 254 din 14 iulie 1897).
Şi noi participăm la meritele şi la bucuria sfinţilor, iar aceştia vor participa la lupta şi dorinţa noastră de pace şi de împăcare. Bucuria lor pentru victoria lui Cristos cel Înviat este pentru noi izvor de forţă în a depăşi atâtea forme de indiferenţă şi de împietrire a inimii.
Pe de altă parte, fiecare comunitate creştină este chemată să treacă pragul pe care îl pune în relaţie cu societatea care o înconjoară, cu cei săraci sau aflaţi departe. Biserica, prin natura sa este misionară, nu se reduce la ea însăşi, ci este trimisă la toți oamenii. Această misiune este mărturia răbdătoare a Celui care doreşte să ducă Tatălui întreaga realitate şi pe fiecare om în parte.
Misiunea este ceea ce glasul iubirii care nu poate să tacă. Biserica îl urmează pe Isus Cristos pe calea care îl conduce la fiecare om, până la marginile pământului: „Însă, când va veni Duhul Sfânt asupra voastră, veţi primi o putere şi îmi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea şi Samaria şi până la marginile pământului” (Fap 1,8). În acest fel, îl putem vedea în aproapele nostru pe fratele şi sora noastră pentru care Cristos a murit şi a înviat. Ceea ce am primit este datorită acestora. Și, de asemenea, tot ceea ce fraţii aceștia sunt, este un dar pentru Biserică și pentru întreaga omenire.
Dragi frați și surori, îmi doresc atât de mult ca locurile unde vedem Biserica, parohiile noastre și comunitățile noastre în special, să devină insule de milostivire într-o mare a indiferenței!
3. ”Întăriți-vă inimile!” (Iac 5,8) - Fiecare credincios
Suntem tentați la a fi indiferenți și la nivel individual. Suntem saturați de știri și imagini tulburătoare care ne istorisesc despre suferința umană și simțim în același timp întreaga noastră incapacitate de a interveni. Ce să facem pentru a nu ne lăsa absorbiți de acest vârtej al fricii și incapacității?
În primul rând putem să ne rugăm în comuniune cu Biserica pământească și cerească. Să nu subevaluăm forța rugăciunii a numeroase persoane. Inițiativa ”24 de ore pentru Domnul” care va fi, sper, celebrată în întreaga Biserică, și le nivel diecezan, în zilele de 13 și 14 martie, dorește să fie o expresie concretă a acestei necesități de rugăciune.
În al doilea rând, putem ajuta prin gesturi de caritate, ajungând la cei de aproape ca și la cei de departe grație numeroaselor instituții de caritate ale Bisericii. Postul Mare este un timp potrivit pentru a arăta interesul față de celălalt printr-un semn, chiar mic dar concret, al participării noastre la umanitatea comună.
În al treilea rând, sfuerința celuilalt reprezintă o chemare la convertire, căci necesitatea în care se află fratele meu îmi amintește de fragilitatea propriei vieți, dependența față de Dumnezeu și față de frați. Dacă îi cerem lui Dumnezeu, cu umilință, har și acceptăm limitele posibilităților noastre, atunci ne încredințăm infinitelor posibilități pe care ni le rezervă iubirea lui Dumnezeu. Astfel am putea rezista la tentația diabolică care ne face să credem că putem să ne mântuim și să mântuim lumea de unii singuri.
Pentru a depăși indiferența și pretențiile noastre de atotputernicie, aș vrea să le cer tuturor să trăiască acest timp al Postului Mare ca pe un parcurs de formare a inimii, cum a spus Benedict al XVI-lea în scrisoarea enciclică ”Deus caritas est” (nr. 31). A avea o inimă îndurătoare nu înseamnă să ai o inimă slabă. Cine vrea să fie îndurător, are nevoie de o inimă puternică, statornică, închisă isptitorilor, dar deschisă lui Dumnezeu. O inimă care se lasă pătrunsă de Duhul Sfânt și călăuzită pe căile iubirii care conduc la frații și surorile noastre. În fond, este o inimă săracă, ce cunoaște propriile limite și se implică pentru celălalt.
De aceea, dragi frați și surori, doresc să mă rog împreună cu voi lui Cristos în acest Post Mare: ”Fac cor nostrum secundum cor tuum” - ”Fă inima noastră asemenea cu inima ta!” (din Litania la Inima Preasfântă a lui Isus). Atunci vom avea o inimă puternică și îndurătoare, atentă și generoasă, care nu se închide în sine și nu cade în volbura globalizării indiferenței.
Cu această speranță, vă asigur de rugăciunea mea, astfel încât fiecare credincios și fiecare comunitate bisericească să parcurgă cu rodnicie itinerarul Postului Mare și vă cer să vă rugați pentru mine. Domnul să vă binecuvânteze și Maica Domnului să vă ocrotească.
(rv - A. Dancă - M. Caba - A. Mărtinaș)
