Există o continuă reciprocitate între ceea ce Isus ne cere să facem și ceea ce face El pentru noi. Samarinencei îi spune: “dă-mi să beau” și de fapt îi dăruiește El apa cea vie. Ucenicilor le spune în fața unei mulțimi de oameni: “dați-le să mănânce” și de fapt El înmulțește pâinile și peștii. Lui Zaheu îi spune “astăzi trebuie să rămân în casa ta” însă de fapt este Isus cel care îl primește în Casa Sa, Împărăție a Cerurilor, dăruindu-i încă o dată adevărata sa haină și identitate de fiu al lui Avram, adică de om al credinței.
Noi ne speriem tare repede atunci când Dumnezeu ne cere ceva, fie că e vorba de cele 10 porunci, fie că e vorba de o vocație, ori la căsătorie, ori la călugărie, ori la preoție, fie că e ceva ce percepem intim în viața noastră de rugăciune. Ni se pare că trebuie să renunțăm la ceva, că pierdem ceva, că Dumnezeu ia o parte din noi. Evanghelia de astăzi ne traduce pe undeva adevăratul mesaj al Cerului: atunci când Isus vrea ceva de la noi, în mod evident dorește să ne dăruiască o parte din El!
Tabloul în care Zacheu, păcătos cocoțat pe lemnul sicomorului, cautând să-l vadă pe Isus, și căruia Mântuitorul îi spune: “Astăzi rămân în casa ta”, este în simetrie spirituală cu un alt cadru, în care tâlharul ridicat pe lemnul crucii la fel ca Zaheu, din cauza micimii sale, întâlnește și el privirea blândă a Fiului lui Dumnezeu, iar Cel răstignit îi spune: “Astăzi vei fi împreună cu mine în Paradis!”. Cât de minunat este acest “astăzi”! În două contexte diferite înseamnă același lucru. Și pentru Zacheu și pentru tâlhar viața veșnică începe atunci, fiindcă Viața Veșnică este Isus. Când ne punem în rugăciune, când suntem la Sfânta Liturghie, când Sfintele Sacramente devin tot mai mult parte din viața noastră, veșnicia începe și în noi.
E adevărat că avem o luptă de dus, o luptă grea în care două identități ale noastre se înfruntă încontinuu, în fiecare zi, ca un fel de Dr. Jekyll și Mr. Hyde. Avem de ales zilnic între omul vechi, fiu al acestei lumi, și omul înnoit în Cristos, fiu al lui Dumnezeu. Adică între a fi mare în această lume, dar de fapt atât de mic încât să ai nevoie să te urci în copac pentru a vedea cu adevărat, sau a fi mic și neînsemnat pentru această lume, dar ajuns de fapt la statura omului desăvârșit, care își împarte casa și viața cu Dumnezeu. Iar dacă lupta ni se pare prea dură, Mântuitorul e în fiecare clipă lângă noi, chiar la ușa casei noastre. Sacramentul spovedaniei ne face să coborâm din sicomorul nostru, să-l primim pe Isus în casa noastră și să reintrăm în veșnicie. Și așa cum spunea cineva, Dumnezeu ne va reînnoi de atâtea ori prin Taina iertării păcatelor, până vom deveni cu totul noi!
PS Claudiu
Episcopul Curiei
Ev Lc 19,1-10
În vremea aceea, trecând Isus prin Ierihon, iată un bărbat, cu numele Zaheu care era mai-marele vameşilor şi era bogat, căuta să vadă cine este Isus, dar nu putea de mulţime, pentru că era mic de statură. Şi alergând el înainte, s-a suit într-un sicomor, ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă. Şi când a sosit la locul acela, Isus, privind în sus, a zis către el: Zaheu, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân. Şi a coborât degrabă şi L-a primit, bucurându-se. Şi văzând, toţi murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos. Iar Zaheu, stând, a zis către Domnul: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Şi a zis către el Isus: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.
