Am descoperit cu uimire acest articol scris acum o sută de ani de cel care pornise în căutarea timpului pierdut. Proust, scriitorul prolific, agnostic, om de lume, ale cărui scene din romane au șocat sensibilitatea contemporană, a așternut aceste rânduri în cunoscutul ziar Le Figaro, adresându-se celor care, prin promulgarea legii din 1905, au fost artizanii secularizării complete a Republicii Franceze. În acest articol, intitulat premonitoriu Moartea catedralelor, Marcel Proust combătea, printre altele, transformarea catedralelor în muzee, propusă de anticlericalii vremii.
Cum ar fi evoluat lucrurile dacă istoria ar fi luat un alt curs și nu s-ar mai fi retezat rădăcinile spirituale ale Europei? Nimeni nu poate răspunde. Din fericire pentru el, Proust nu a mai apucat să vadă catedrale și biserici transformate în baruri, hoteluri, parcuri de distracție.
Mai jos redăm două fragmente proustiene ilustrative:
…Mai bine distrugeți o biserică decât să o dezafectați. Atâta timp cât în ea se celebrează liturghia, oricât de mutilată ar fi, păstrează cel puțin un strop de viață. Din chiar ziua dezafectării sale ea moare, chiar dacă e protejată ca monument istoric… Nu mai e decât un muzeu. Despre biserici se poate spune ceea ce Isus spunea discipolilor săi: „dacă nu mâncați trupul Fiului Omului și nu beți sângele lui, nu aveți viață în voi” (In 6,53), aceste cuvinte oarecum misterioase, dar atât de profunde ale Mântuitorului devenind, în această accepțiune nouă, o axiomă de estetică și de arhitectură. Când sacrificiul trupului și sângelui lui Cristos, sacrificiul liturghiei, nu va mai fi celebrat în biserici, nu va mai fi viață în ele. Litughia catolică nu este decât una cu arhitectura și sculptura catedralelor noastre, căci și unele, și altele derivă din același simbolism.
…Totul, până la cel mai mic gest al preotului, până la veșmântul pe care îl îmbracă, se Stained glass window in St Peter and St Paul Church, Lavenham, Suffolk, Englandarmonizează pentru a simboliza sentimentul profund care animă catredrala…Nicicând n-a fost oferit un spectacol asemănător privirilor și inteligenței omului, oglindă atât de vastă a științei, sufletului și istoriei. Același simbolism îmbrățișează până și muzica ce se face auzită în acel imens spațiu,și ale cărei șapte tonuri gregoriene întruchipează cele șapte virtuți teologale și cele șapte vârste ale lumii. Putem spune că o reprezentație de Wagner la Bayreuth este prea puțin față de celebrarea Liturghiei solemne în catedrala din Chartres.
Desigur că doar cei care au studiat arta religioasă a Evului Mediu sunt capabili să analizeze în mod deplin frumusețea unui astfel de spectacol….Dar nu e mai puțin adevărat că noi toți cunoaștem că un om ignorant, un simplu visător, intră într-o catedrală, fără să încerce să înțeleagă, lăsându-se în voia emoțiilor sale, și simțind fără îndoială o impresie mai confuză, dar poate la fel de puternică.”
