De Andrei Claudiu Hrişman
Societatea liberală din Occident ne face să ne gândim că practicile eugenice nu mai sunt de actualitate şi nici nu vor mai fi niciodată. În realitate, însă, putem constata că eugenismul s-a transformat, dar nu a dispărut şi, probabil, nu va dispărea niciodată. În viaţa noastră cotidiană pare greu de identificat practicile eugenice, poate pentru că astăzi eugenismul nu mai este coercitiv, cel puţin nu în mod direct sau „legal”[1].
Înainte de toate, trebuie să fim atenţi să nu confundăm eugenismul, care are misiunea de a elimina în mod violent toţi indivizii bolnavi şi de a „favoriza” subiecţii „normali”, cu obligaţia morală a societăţii de a căuta un tratament adecvat pentru handicapurile care pot fi depăşite cu ajutorul medicinii şi a tehnicii disponibile într-un anumit moment al existenţei noastre ca rasă umană şi societate civilizată.
O primă prolemă etică şi socială pusă de eugenismul tradiţional era acela al instituţiilor publice care au favorizat un grup social în detrimentul altuia[2], fără a putea justifica cu adevărat această politică publică discriminatorie, chiar dacă explicaţii pseudo-ştiinţifice au fost folosite până şi de regimul nazist pentru a-şi justifica politicile eugenice şi exterminatorii:
Eugenismul nazist[3] era îmbibat de ideologie şi contaminat de idei eronate cu privire la transmiterea caracteristicilor şi referitor la presupusa superioritate a unor rase în defavoarea altora pe baza unor dovezi „obiective” (de fapt, genetica). Ideologia politică a unei rase ariene superioare a străpuns medicina şi biologia care vor deveni instrumente pentru afirmarea unor principii discutabile din punct de vedere moral şi pentru camuflarea, cu o aură ştiinţifică, a celor mai atroce acţiuni[4].
Punctul intermediar dintre eugenismul tradiţional şi cel contemporan a fost politica liberală promovată de organizaţiile eugenice care propuneau trecerea de la eugenismul coercitiv la eugenismul „recomandat” datorită condiţiilor economice ale familiilor. Cuvintele lui Frederik Osborn, membru al Eugenics Society sunt mai mult decât sugestive pentru această politică strategică:
În anumite condiţii, lumea va avea copii în raport cu propria capacitate de a se îngriji de ei. Dacă se simt siguri din punct de vedere economic, dacă sunt bucuroşi să-şi asume responsabilitatea, dacă sunt fizic puternici şi competenţi, probabil vor avea familii numeroase. Dacă, în schimb, nu sunt în stare să procure hrana pentru proprii fii, dacă se tem de responsabilităţi, probabil nu vor avea mulţi copii. Dacă vor avea moduri eficace de planificare familială, cu siguranţă nu vor avea mulţi copii. Pe această bază se poate construi un sistem de „selecţie voluntară inconştientă”. Să fundamentăm propunerile noastre pe dorinţa de a avea copii care să se nască în case unde vor avea o îngrijire responsabilă şi afectuoasă şi, poate, propunerile noastre vor fi acceptate[5].
Forma de eugenism coercitiv a nazismului a fost eradicată din conştiinţele noastre şi a condus la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, dar istoria eugenismului continuă şi în zilele noastre îmbrăţişând libertatea democratică. În continuare, vom reda o amplă parte din discursul Papei Benedict al XVI-lea (ţinând cont de relevanţa acestui discurs şi de importanţa care i se acordă Papei în lumea catolică şi nu numai) referitor la eugenismul contemporan şi la soluţiile pe care acesta le propune societăţii care începe să uite demnitatea umană:
Dezaprobarea pentru eugenismul impus cu forţa de un regim statal sau care este chiar fruct al urii faţă de o rasă sau o populaţie este atât de înrădăcinată în conştiinţe încât a fost exprimată în mod formal în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Cu toate acestea, şi în zilele noastre apar manifestări îngrijorătoare ale acestei practici odioase care se prezintă sub forme diverse. Bineînţeles, nu sunt propuse din nou ideologii eugenice şi rasiale care în trecut au umilit omul şi i-au provocat suferinţe imense, ci se propune o nouă mentalitate care tinde să justifice un nou mod de a evalua viaţa şi demnitatea personală, fondată pe dorinţa proprie şi pe dreptul individual. Se încearcă, deci, favorizarea capacităţilor operative, a eficienţei, a perfecţiunii şi a frumuseţii fizice în defavoarea altor dimensiuni ale existenţei care nu sunt considerate demne. Astfel, este slăbit respectul care se datorează oricărei fiinţe umane, chiar şi în prezenţa unui defect în dezvoltarea ei sau a unei boli genetice care ar putea să se manifeste pe parcursul vieţii sale şi sunt pedepsiţi chiar de la concepere acei fii a căror viaţă este considerată nedemnă de a fi trăită.
Este necesar să reconfirmăm că orice discriminare exercitată de orice putere împotriva persoanelor, popoarelor sau etniilor în baza unor diferenţe care se datorează unor factori generici reali sau presupuşi este un atentat împotriva întregii omeniri. Ceea ce trebuie reafirmat cu putere este egalitatea demnităţii oricărei fiinţe umane pentru însuşi faptul că a prins viaţă. Dezvoltarea biologică, psihică, culturală sau starea de sănătate nu pot să devină niciodată un factor de discriminare. Din contră, este necesară reconsolidarea culturii primitoare şi pline de iubire care să mărturisească în mod concret solidaritatea faţă de cei care suferă, înlăturând barierele pe care adesea societatea le ridică, discriminând persoanele cu handicap şi bolnave, sau, mai rău, ajunge să selecteze şi să refuze viaţa în numele unui ideal abstract de sănătate şi de perfecţiune fizică. Dacă omul este redus la stadiul de obiect manipulabil experimental încă din primele clipe ale dezvoltării sale, acest lucru înseamnă că biotehnologiile medicale îmbrăţişează legea celui mai puternic. Încrederea în ştiinţă nu ne poate face să uităm primatul eticii atunci când în joc este viaţa umană[6].
Astăzi unii susţin că în anumite circumstanţe eugenismul ar putea fi justificat din punct de vedere etic, luând drept repere morale următoarele principii care trebuie respectate pentru ca eugenismul să fie acceptabil, chiar dacă rămâne încă „suspect din punct de vedere moral”: dreptatea inter-generaţii presupune să nu fie înrăutăţite condiţiile generaţiilor viitoare; responsabilitatea ştiinţifică de a nu comercializa tehnici care nu au fost testate suficient; să nu faci răul; autonomia personală; dreptatea ar trebui să asigure echitatea socială[7].
Această poziţie nu poate fi acceptată cel puţin datorită următoarelor obiecţii: autonomia ar putea fi „încurajată” în mod cultural, economic sau social pentru alegerea abordării eugenice, mai mult, nu toate persoanele care ar trebui să „beneficieze” de tratamentul eugenic pot să se exprime în mod autonom şi liber; echitatea socială, deci posibilitatea ca toţi să beneficieze de aceste practici eugenice nu poate fi justificată.
Crearea unui regulament pentru eugenism nu este altceva decât un compromis între practicarea eugenismului şi cultura libertăţii personale, căutând astfel justificarea unui act categoric imoral. Acestei libertăţi îi lipseşte adevărata responsabilitate care are misiunea de a asigura bunăstarea individului uman şi nu bunăstarea economică a întregii societăţi.
Un factor destul de important, care ar putea să ne întunece gândirea în problema eugenismului este mărirea taxelor şi impozitelor pentru a putea susţine sistemul sanitar naţional. Această creştere ar putea în viitor să „constrângă” societatea să folosească eugenismul negativ şi pozitiv pentru a economisi banii colectivităţii şi folosirea lor în alte sectoare importante pentru societate, renunţând la ajutorarea persoanelor cu handicap, până când nu vor mai exista astfel de persoane[8].
Argumentul financiar nu poate însă justifica practicile eugenice aducând dovezi ştiinţifice sau morale, mai mult, nu respectă nici unul dintre principiile pe care noi le-am propus: adevărul ne cere să recunoaştem că handicapul nu este sinonim cu viaţa lipsită de sens sau fără utilitate publică; libertatea pe care noi ne-o asumăm în momentul în care intervenim asupra unei terţe persoane în mod abuziv nu respectă libertatea acelei persoane şi, cu atât mai puţin, nu este responsabilă faţă de celălalt, faţă de noi şi faţă de întreaga omenire. Dacă ţinem cont de faptul că nu suntem doar „animale raţionale”, ci şi „animale morale”, caritatea ne-ar cere să continuăm să ajutăm această persoană umană aflată în nevoi, să o ajutăm să-şi depăşească handicapul, dar şi să-l accepte atunci când nu există posibilitatea „tratării” lui. Potenţialul tratament al handicapului nu trebuie căutat pentru că în acest mod am plăti taxe mai mici, ci pentru că şi acel individ este o persoană umană care are o demnitate egală cu a noastră.
În orice caz, trebuie să fim conştienţi că eugenismul propus ca serviciu social gratuit sau subvenţionat de stat pentru a oferi „o calitate de viaţă superioară” tuturor cetăţenilor săi, chiar dacă uneori acest lucru presupune eliminarea anumitor indivizi, ar putea fi acceptat de majoritatea popoarelor dezvoltate.
La finalul analizei noastre putem spune că odată cu progresul tehnologic şi medical, eugenismul nu dispare, nu se transformă într-o simplă mentalitate[9], ci îşi schimbă modalitatea de operare şi îşi continuă existenţa în societatea noastră, rămânând, probabil, o prezenţă constantă şi în societăţile viitoare în toate tehnicile prin care se încearcă „crearea unui om de calitate superioară”. De aceea, putem spune fără dubii că eugenismul este pista de unde a fost lansată îmbunătăţirea organismului uman, este puntea de legătură dintre realitatea obiectivă şi „lumea omului perfect”, fiind în substanţă acelaşi eugenism nazist care a exterminat milioane de „imperfecţi”. Marea diferenţă dintre eugenismul trecutului şi cel al viitorului, eugenismul îmbunătăţirii, este „libera” alegere a celor care-şi vor extermina propriile imperfecţiuni sau proprii fii.
____________
[1] Faptul că fiii bolnavii sunt consideraţi consumatori de resurse şi un impediment pentru o viaţă de familie „normală”, se trece cu vederea adevărata lor identitate de fii, şi, nu de puţine ori, frica de o viaţă „anormală” conduce la decizia părinţilor de a „renunţa” la ei prin neimplantarea embrionului fecundat în vitro care a fost depistat ca fiind bolnav sau prin avortarea fătului care deja se dezvoltă în sânul mamei lui. Pentru a vedea o analiză financiară a costurilor pe care le implică un copil bolnav în Statele Unite ale Americii, se poate consulta: P. Jacobs – S. McDermott,«Family Caregiver Cost of Chronically III and Handicapped Children: Method and Literature Review», Public Health Reports, în http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC1580019/pdf/pubhealthrep00204-0056.pdf [17-04-2010].
[2] Cf. M. Lappè , «Eugenetics. Ethical Issues» in W.T. Reich (ed.), The Ethics of Sex and Genetics, Macmillan, New York 1998, 179-185, 180.
[3] Biserica Catolică a condamnat eugenismul impus de stat încă din anii ’30 prin Enciclica Casti Conubi, dată de Papa Pio XI, în 1930.
[4] C. Lalli, Dilemmi della bioetica, Liguori, Napoli 2007, 110.
[5] Citat în L.M. Macrobio, L’Eugenismo.Una prospettiva storica, IF, Roma 20082, 85-86.
[6] Benedetto xvi, «Ad Plenariam Sessionem Pontificiae Academiae pro Vita» în AAS CI/3 (6 Martii 2009), 178-181.
[7] Cf. M. Lappè , «Eugenetics. Ethical Issues», 184.
[8] Cf. D.J. Kevles, «Eugenetics. Historical Aspects» in W.T. Reich (ed.), The Ethics of Sex and Genetics, Macmillan, New York 1998, 174-179, 177-178.
[9] Brambilla susţine că eugenismul continuă să existe în mentalitatea colectivă – G. Brambilla, Il mito dell’uomo perfetto. Le origini culturali della mentalità eugenetica, If, Roma 2009, 9.
Sursa:www.culturavietii.ro
