De Alin Vara
În tema generală a discernământului, o problemă deosebită mi se pare a fi cea a alegerii între căsătorie și viața consacrată Domnului pentru că aici dilema insuportabilă „Spirit vs diavol travestit în înger de lumină” nu poate evitată. Este clasica, paralizanta alegere dintre două bunuri intrinseci, dintre un bine și „adversarul său: mai binele”, problema care torturează multe suflete îndrăgostite de Domnul și care își pun problema vocației lor particulare. Dar acest studiu de caz poate inspira și tiparul unei atitudini interioare ce ar trebui să ghideze comportamentul în fața oricărei ispite care se camuflează în noblețe. În opinia mea, două principii trebuie să ne conducă: primul, că rafinamentul, viclenia acestor tentații trebuie să primească un răspuns similar din partea noastră, o anumită artă de a privi „pieziș”, în marginea cadrului, analizând nu gândul în sine, ci starea interioară care îl însoțește, știind că doar diavolul poate tulbura și scădea virtuțile și dragostea de Domnul; al doilea: că, dacă ne vom angaja în acest efort într-un spirit de rugăciune, în Biserică, însoțiți de un duhovnic și fără a uita vreo clipă că fericirea are întotdeauna formă de Cruce, discernământul nostru va reuși în mod infailibil.
Dar, în primul rând, de ce e important să alegem starea de viață? Unii ar spune că această chestiune are o importanță secundară, că e vorba de o particularizare a vocației în cadrul celei generale, a sfințeniei, care se poate face sau nu cu succes; în fond, „Dumnezeu ne iubește”, iar soarta veșnică a sufletului poate că nu depinde de această alegere. Dar ne aflăm în teritoriul speculației ușor triviale: alegerea stării de viață ține de chemarea particulară a Dumnezeului care cheamă fiecare om pe nume, având un plan minunat cu fiecare, indispensabil marii teo-drame a istoriei. Omul care îl caută sincer pe Domnul știe sau intuiește acest lucru – că Dumnezeul-Persoană infinită are o intenție cu el, o persoană finită care a fost în mintea Creatorului din veșnicie. Și dacă poate părea improbabil să ajungi în iad pentru că ai ales greșit, nu-i mai puțin adevărat că, dacă ai făcut acest lucru, vei putea evita cu greu sentimentul de neîmplinire pentru tot restul vieții, iar efortul către vocația generală, sfințenia, va presupune mai multă trudă. Așa cum spune pr. Bret Brannen, responsabil cu vocațiile într-o dieceză din SUA, Dumnezeu are întotdeauna un plan B cu noi, în cazul în care am refuzat chemarea sa, dar noi am fi înflorit pe deplin și am fi adus mai multe roade pentru Împărăția sa în planul A.
Ce să aleg? Celibatul sau căsătoria? Sfântul Bernard de Clairvaux spunea că o persoană din trei este chemată la viața consacrată pe deplin Domnului. Evidența arată însă că mult mai puțini chiar aleg așa. Din start trebuie spus că o astfel de alegere e puternic condiționată nu doar de înclinația naturală a majorității oamenilor către căsătorie, dar și de o cultură specifică și de problematica radical nouă a postmodernității care, pe de o parte, descurajează orice angajament permanent și, pe de altă parte, asaltează simțurile într-un mod fără precedent. Cât de mulți aleg căsătoria pentru că doresc să se sfințească alături de o altă persoană, să parcurgă în mica Biserică-domestică drumul crucii și al uceniciei christice radicale și cât de mulți o aleg pentru că așa se face, „din moși-strămoși”, pentru că trebuie „să te aranjezi și tu, ca tot omu’”, pentru că le e frică de singurătate sau chiar, atât de trist, pentru că se simt prea mult atrași de sexul opus? Sau, în tabăra cealaltă, cât de mulți aleg celibatul din comoditate sau dintr-o infirmitate sufletească? Și care sunt costurile unei alegeri greșite?
Sunt doar câteva întrebări menite a crea un cadru al discuției despre discernământ. Teologia modernă a învățat să țină cont de distincția (și unitatea) natură-har și să încerce să ia în serios datele naturii, căutând, pe cât posibil, glasul Providenței în trăsăturile genetice, psiho-fiziologice ale unei persoane. Richard Sipe, de pildă, e un psihoterapeut cu formare teologică care s-a ocupat mai multe decenii de vocația la celibat a preoților romano-catolici. La capătul unei astfel de experiențe, el recomandă analizarea atentă zilnică, a tuturor trăirilor și impulsurilor; persoana trebuie să vadă cum interacționează cu diverși oameni, cum a integrat în biografia sa interioară experiențele erotice/romantice, cum se comportă mai ales în situațiile de stres.[1] Dar slăbiciunea unui astfel de demers, dacă acesta rămâne singur, e evidentă.
Discuția despre natură trebuie să fie obligatoriu completată cu cea despre har. Și aici ne întoarcem la problema discernământului. Căci doar Spiritul Sfânt va ilumina până la urmă, în mod infailibil, dreapta alegere, doar El, prin Revelația istorică consemnată în Biblie și Tradiție oferă criteriile, doar El, prin instrumentele nevrednice de astăzi, preoții, ajută cristalizarea obligatoriu comunitară, eclezială a unei alegeri. În fond, natura e căzută, înșelătoare, nu poate fi „crezută” până la capăt (chiar dacă, fără îndoială, Dumnezeu se poate folosi de ea); mai mult, până și domeniul supranatural este deschis marilor ambiguități, marilor lupte dintre bine și rău, și unor ispite al căror rafinament crește odată cu progresul spiritual al unei persoane.
Există astfel câteva criterii generale ale „artei” de a alege între Spirit și Satana înveșmântat în înger de lumină, între perfecțiunea la care este chemată (și chemată pe nume!) o persoană individuală și orice alt drum cu aparență de noblețe propus de cel rău – bun în sine, dar ridicat în fața sufletului scos din context, tentând pentru simplul fapt că e altul decât cel propus de Creator. Sf. Antonie cel Mare a propus astfel o regulă fundamentală: sugestiile bune, sfinte, nasc bucurie de nespus, voie bună, curaj, reînnoire lăuntrică, fermitatea gândurilor, forță și iubire pentru Dumnezeu; iar cele rele: teama sufletului, tulburare și dezordine a gândurilor, tristețe, ură împotriva asceților, plictiseală, îndurerare, amintirea părinților, teama de moarte, dorințe rele, frică de virtute și dezordine în comportament. [2]
E o evaluare deosebit de pătrunzătoare, care dezvoltă clasicul model propus de Pavel Galatenilor în legătură cu faptele trupului („desfrânare, necurăție, nerușinare, idolatrie, vrăjitorie, dușmănii, certuri, gelozii, întărâtări, gâlcevi, dezbinări, erezii, invidii, ucideri, beții, chefuri”) și roadele Duhului („iubire, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credincioșie, blândețe, înfrânare, curăție”).[3] Însă Antonie mută discuția pe terenul interiorității, probabil cu experiența ascetului care știa că acolo se câștigă sau se pierde lupta pentru mântuire.
Argumentul poate avansa: modelul paulin de discernere a spiritelor, rafinat și „clasicizat” de Antonie a plecat de la două presupoziții: 1. că există o luptă supranaturală între bine și rău în care ultimul are abilitatea de a se masca într-un bine aparent; 2. Că există posibilitatea de a demasca răul sau că el se demască singur prin fructele inspirațiilor sale. Antonie pare a fi avut credința că fructele răului se pot vedea chiar mai devreme, înainte de consimțământul persoanei de a făptui un lucru sau altul, adică în chiar stadiul sugestiei interioare. Credința pare a fi fost că mișcările sufletului pot fi semnul prețios ce ar putea să indice natura și originea unor astfel de sugestii.
Ignațiu de Loyola a sintetizat experiența acumulată de Biserică până la el și a sistematizat procesul de discernământ. El spune că, din start, orice bucurie fără o cauză aparentă, o bucurie interioară, inexprimabilă, aparent dincolo de sistemul cauză și efect, este marca prezenței Duhului Sfânt, pentru că doar El este dincolo de cauze și este mai intim sufletului decât orice altă persoană, cunoscând un om mai bine decât acesta din urmă se cunoaște pe sine însuși. Acesta este primul criteriu al discernământului, cel care elimină automat teza unei proveniențe malefice.
Dacă însă starea sufletească se schimbă după o cauză exterioară (identificabilă ca atare), atunci omul trebuie să-și pună întrebări. Căci e clar că, în acest caz, poate fi vorba de două surse: îngerul bun și îngerul rău. În acest punct, atenția trebuie să fie îndreptată asupra consecințelor, efectelor interioare ale noului gând, ecourilor sufletești care îl însoțesc și posibilelor urmări pe care le-ar avea punerea acestuia în aplicare. Teză: originea unui sugestii poate fi descoperită analizând ce mișcări ale gândirii, afectivității și voinței o însoțesc. Ignațiu și alți mistici ai Bisericii au descoperit că o privire „piezișă”, în marginea „fotografiei” unei inspirații, în negativul acesteia, ascultarea zgomotului de fond rezidual ce însoțește o voce conștientizată pot fi căile salvatoare. Dacă de pildă, o sugestie trezește pace și seninătate în minte și inimă, putem fi încrezători; dacă, în schimb, simțim vreo deviere spre rău sau chiar și o agitație neplăcută, trebuie să ne temem.
Să construim o schemă de acțiune pornind de la un exemplu: să presupunem că unui om îi vine brusc un gând legat de căsătorie. Imediat, el trebuie să pună următoarele întrebări, „chestionând” acest gând la porțile sufletului: Care îi este cauza? Către ce duce? Ce alte gânduri, sentimente, impulsuri îi sunt asociate? Simt bucurie, pace, dorința de a mă uni cu Crucea Domnului în directă relație cu gândul căsătoriei? Asociez căsătoria cu sfințenia? Dacă vreau să fiu preot, simt că o căsnicie m-ar ajuta să lucrez neobosit, cu zel, pentru mântuirea sufletelor? Sau, mai degrabă, gândul căsătoriei e, în mod ciudat și suspect, asociat cu deznădejdea, resemnarea („atâta pot, ce să fac… nu pot să stau singur. Nu sunt Padre Pio.”), o atracție sexuală dezordonată și tulburătoare, o scădere ascunsă, aproape insesizabilă a credinței, speranței și iubirii, dorința de a găsi un refugiu, „departe de lumea dezlănțuită”? Tradiția creștină a discernământului spiritelor ar răspunde prompt: Teme-te dacă gândul venit din afară e asociat cu neliniștea sufletească și erodarea virtuților. Testează orice, chiar și lucrurile aparent bune, ar putea fi deviza unei prime fațete a problemei discernământului.
Repetă. Repetă un gând și vezi ce simți de-a lungul timpului, adaugă Marko Ivan Rupnik într-o carte semnificativă.[4] În plus, ferește-te de vehemența unui gând, de o anumită brutalitate a acestuia, de forța cu care pare să te constrângă în numele unei false necesități. Duhul lucrează discret, umil, stă la ușă și bate; Diavolul, dacă e izgonit, se întoarce cu o agresivitate și mai mare, probabil în alte forme. Harul picură încet, ca apa pe un burete.
Pe cine caut eu de fapt? Pe „Domnul meu și Dumnezeul meu!” (In 20:28) sau pe mine însumi, voința mea, aspirațiile mele, slava mea deșartă, dorința de a găsi un călduț confort? Un alt criteriu al discernământului este acest adevăr: Structura esențială a păcatului, deci și a gândului rău, este căutarea voinței proprii. În fazele avansate ale vieții spirituale, scrie Rupnik, dușmanul ne poate adesea tenta prin voluntarism, imaginea unei reușite spectaculoase, poate chiar a unei vieți consacrate, a unei dedicări radicale unui misionarism inovator. Încăpățânarea, înverșunarea, agresivitatea posesivă a unui asemenea gând ar trebuie să fie semnale de alarmă. Urmărit până la capăt, în rugăciune profundă, acest gând se va dezvălui pe sine ca pe un mare întreținător al filautiei, iubirii de sine, păcatului letal al orgoliului. „Exagerarea este mereu un atac la unitate, la armonie, la frumusețe”[5] notează autorul. Orice clătinare a armoniei interioare, orice ruptură dintre minte și inimă, orice tulburare a judecății trebuie să dea de gândit, chiar când gândul explicit este cel al angajamentului spectaculos pentru Domnul.
Traiectoria vieții spirituale implică pentru oricine momente ale dezolării, de aparentă retragere a lui Dumnezeu, de uscăciune spirituală, în care nimic nu pare să mai aibă gust, în care rugăciunea este foarte dificilă. Regula de aur în aceste cazuri, pe care misticii o repetă obsesiv: traversează deșertul, nu asculta sugestiile, care în această perioadă vin doar de la dușman. Nu îți schimba hotărârile, nu lua decizii când ești tulburat. În plus, există dezolarea venită de la Dumnezeu, cu un scop asupra căruia putem doar specula: curățire a impurităților sufletești, implicare a tuturor străfundurilor personale în gestul suprem de adorație, o apropiere a divinității care apare simțurilor și sufletului ca un soare orbitor – dar în aceasta sufletul nu e niciodată tulburat. Dumnezeu nu tulbură niciodată, nu îndeamnă spre păcat, nu slăbește virtuțile, nu aruncă pe nimeni în deznădejde. Dacă aceste lucruri se întâmplă, înseamnă că e vorba de o dezolare cu origini satanice.
În orice caz, căutarea vocației personale trebuie să se înscrie în contextul mai larg al sensului vieții creștine – de a trăi ca fii adoptivi ai Tatălui, uniți fiind în Hristos, prin misterul pascal al Crucii și Învierii, pentru viața veșnică, într-un univers transfigurat. Moartea pentru sine, eliminarea fără milă a egoismului, sacrificarea voinței proprii reprezintă cadrul, criteriile în lumina cărora o vocație e confirmată ca autentică sau e doborâtă ca plan al satanei. Orice frică față de Cruce e semn al vicleșugului dușmanului extern sau al auto-iluzionării. Iubirea se realizează în manieră pascală, comentează Rupnik în contextul discuției despre alegerea stării de viață.[6] Doar după o autentică întâlnire cu Dumnezeul-mântuitor ne putem pune la dispoziția Domnului, fără planuri preconcepute. De la inimă la inimă este dictonul indispensabil. Fără o cunoaștere personală, filială, în umilință a Domnului, chestiunea vocației nu doar că e superfluă, dar e și periculoasă pentru binele sufletesc al cuiva; ea devine astfel fie un soi de mesianism vulgar, fie auto-justificare prin ipoteza vreunui determinism („ce pot să fac, așa sunt eu”/„asta trebuie să fac, asta simt, asta îmi spune inima, nu pot să rezist”). Chiar dacă sună a limbaj de lemn bisericesc, acesta este cadrul necesar oricărei discuții ulterioare despre discernământul vocației.
Abia apoi se pot schița câteva sfaturi. Astfel, Rupnik pledează și el, în manieră modernă, pentru discernerea naturalului, a datelor psihologice, a predispozițiilor comportamentale și chiar a contextului cultural-istoric (există momente decisive, turnuri istorice care pot schimba un destin personal). Apoi, imaginația. Fără teamă, imaginează-te într-o ipostază, într-o posibilă alegere de viață; concentrează-ți toate capacitățile intelectuale și sufletești în acest efort, ce trebuie să fie – e aproape inutil de repetat – legat intrinsec de rugăciune. Există oare o Voce care unește toate aceste mici „voci” ale propriei biografii, arătând că acestea din urmă fuseseră indicii misterioase către o chemare minunată și neașteptată? Roagă-te pentru eliberare: de prejudecăți, voința proprie, condiționări impure, atașamente. Oferă Domnului toate temerile și tot ce te reține, găsește curajul de accepta răspunsul Său, orice răspuns. În ziua de azi, când timpurile sunt atât de haotice, ar fi poate bine pentru un tânăr dacă și-ar asuma temporar o posibilă chemare (șase luni, un an), trăind această alegere pe acea perioadă, însoțit de un părinte spiritual, atent la mișcările interioare. În sfârșit, nu uita: „Orice vocație creștină, dacă vrea să ajungă la împlinire în Domnul, trebuie să trăiască Paștele.”[7]
Rupnik nu este singurul iezuit contemporan care încearcă să recupereze valoarea imaginației și a sentimentelor ca posibili indicatori ai voinței Domnului. David Fleming, de pildă, după ce subliniază principiul de bază – orice alegere trebuie să mă ajute să am o relație mai profundă cu Domnul – descrie trei tipuri ale discernământului: prima posibilitate este chemarea spectaculoasă, însoțită de o manifestare a supranaturalului, după tiparul Levi Matei sau Pavel. A doua modalitate este cea în care alegerea nu e clară de la început. În acest caz e nevoie de urmărirea mișcărilor interioare (consolare: creșterea dragostei față de Dumnezeu și lume, creșterea virtuților teologale; sau dezolare: întuneric al sufletului, tulburare, înclinație către lucrurile joase, pământești; neliniște, agitație, tentații), de examinarea conștiinței pentru a vedea care sunt gândurile care provoacă una sau alta dintre aceste stări. Iar a treia abordare este numită și „analitică”, pentru că folosește din plin rațiunea (desigur, niciodată în absența rugăciunii), punând, chiar literalmente, pe hârtie alternativele, însoțite de o avantaje și dezavantaje. Apoi se ia decizia, se oferă Domnului și se cere darul păcii. În acest proces, sentimentele pot fi luate serios în considerare, cu încrederea că, în timp, inima ne va spune care decizie ne va duce mai aproape de Isus și care ne va depărta de El.[8]
Și pentru că, de la un punct, oamenii mai caută și sfaturi practice, nu doar predici frumoase despre iubirea Domnului, slujire, vocație, puterea rugăciunii etc., aș încheia acest eseu cu o explicare a acestei metode analitice, așa cum e formulată de Jim Manney[9], în aceeași tradiție ignațiană, dar cu pragmatismul specific industriei moderne a cărților din ciclul ”Cum să…”. Este vorba de 11 pași necesari pentru a lua o decizie în privința vocației, cu credința, să ne amintim, că un astfel de demers va reuși în mod infailibil.
1. Identifică decizia care trebuie luată, sau problema care trebuie rezolvată. Trebuie să fie vorba de un obiectiv realist, în calea căruia nu să nu se afle nicio piedică obiectivă (ex.: a alege între a locui în viitor pe Pământ, pe Lună sau pe Marte e o problemă, fără îndoială, spinoasă pentru unii, dar o serie de cauze obiective reduc, un pic, șansele pentru alegerea ultimelor două posibilități).
2. Particularizează și simplifică, pe cât posibil, problema, enunțând-o eventual într-o pereche de alternative (ex.: să mă căsătoresc sau să fiu celib, în cazul nostru; să mă căsătoresc sau să merg la mănăstire; să fiu celib în lume sau la mănăstire). Formuleaz-o în forma în care Dumnezeu pare să te atragă inițial.
3. Roagă-te pentru libertate interioară! E nevoie de rugăciune pentru a ne elibera de prejudecăți, idei preconcepute, atașamente dezordonate, condiționări socio-culturale. Autorul nu intră mult în detalii, dar aici mi se pare a fi pasul decisiv al celui care, poate pentru prima dată, alege să se arunce în necunoscut, în brațele Domnului, renunțând, măcar pentru o clipă, la ideile probabil deja bătătorite despre, să zicem, faptul că el dintotdeauna s-a imaginat alături de un „suflet-pereche”, despre ce se face „de când s-a pomenit lumea asta”, despre resemnarea în fața faptului că „nu, nu, mie îmi plac prea mult femeile, n-aș putea…” dar filtrând și raționamentele greșite din strana vecină: „mă fac celib pentru că mi-e lene să mă însor” sau „plec misionar în lume ca să le arăt tuturor ce înseamnă viață trăită din plin. Plus că nu mai suport țara asta.” Întrebarea fundamentală este: care alegere îi va aduce mai multă slavă lui Dumnezeu și va exprima sinele meu autentic? Ajutorul duhovnicului devine de aici esențial. Este o rugăciune îndreptată împotriva unor obstacole ca: proiecțiile imaginare, complexele de inferioritate/superioritate, imaginea de sine exagerată, orice „Trebuie” care te tiranizează; rănile sufletești mai vechi, auto-compătimirea; spiritul de competiție, invidia; nerăbdara cu sine și cu ceilalți; pofta trupească, lipsa de gratitudine, ireverența, dorință de control, putere, prestigiu.
E nevoie de meditație asupra acestor pasaje biblice: Lc 17:5-6, 11:5-13, 12:22-32; 18:35-43, 14:33, 16:13; Mt 14:22-33, 5:13-16, 7:24-25, 20:26-28, 13:44-46, 10:17-22; 2 Tim 1:7; Flp 3:7-10. Rugăciunea va însoți această meditație, iar fiecare persoană se va opri asupra pasajelor care o vor atinge mai mult, adâncind meditația. Dacă este identificat vreun obstacol de tipul celor de mai sus, el trebuie să fie pus în fața Domnului. Nu se va uita ca prioritatea numărul unu a oricărei alegeri vocaționale este iubirea față de Domnul, față de persoanele afectate de alegerea mea, față de sinele meu autentic. Cere ajutorul Spiritului Sfânt. Roagă-te să nu fii oprit de vreun egoism ascuns sau de vreo aversiune preconcepută, irațională față de o alegere anume.
4. Adună informații în legătură cu alternativele deschise de către o posibilă decizie. Ce? Cum? Unde? Discută cu persoanele care vor fi afectate de acest pas. Cere sfatul unui prieten creștin, unui consilier sau duhovnic.
5. Repetă pasul 3 – rugăciunea pentru eliberarea interioară – în lumina informațiilor adunate. Probabil că deja noi dorințe, sentimente, gânduri au început să apară. Pune-le în lumina Domnului, rugându-te ca ele să fie purificate de motivații impure și căutarea voinței proprii. Ești oare suficient de liber pentru a alege în funcție de unicul criteriu valabil: alternativa care va aduce mai multă glorie lui Dumnezeu și va exprima în mod ideal sinele tău profund?
6. Formulează o schemă-tabel cu cele două (sau mai multe, dar rămânem la opțiunea simplă dintre căsătorie și celibat) alternative, iar fiecare dintre ele va avea două subdiviziuni: „avantaje pentru mine” și „dezavantaje pentru mine”. Cere ajutorul lui Dumnezeu în redactarea acestei liste. Reia întrebarea fundamentală: ce vrea Domnul de la mine, ce îi va aduce slavă într-o măsură mai mare, cum voi putea să-l slujesc mai bine pe celălalt.
7. Realizează o evaluare formală a avantajelor și a dezavantajelor. Obiectivul: de a vedea care dintre acestea vin din influența Spiritului Sfânt și care nu. Toate motivele trebuie să fie evaluate, într-o etapă care ar dura și câteva săptămâni!. Repetă pasul 3, rugându-te pentru eliberarea de motive impure și atașamente nebănuite. Evaluează lucrurile scrise în funcție de aceste patru întrebări:
Care sunt motivele cele mai importante? De ce?
Ce valori sunt conservate sau realizate prin fiecare opțiune?
Care dintre opțiuni duce mai clar către slujirea Domnului și servește mai bine creșterea adevăratului tău sine în lumina Spiritului Sfânt?
Care dintre opțiuni pare a se potrivi mai bine propriului tău drum de credință, istoriei tale cu Domnul?
8. Observă încotro se îndreaptă voința ta în timpul reflecției asupra avantajelor și dezavantajelor. În timpul evaluării, Spiritul va lucra asupra dorințelor tale, dar la început e posibil ca ele să fluctueze între opțiuni. Vezi în ce direcție înclină inima ta. Roagă-te în continuare Spiritului pentru a căpăta o lumină clarificatoare. În final, voința se va așeza decisiv asupra uneia dintre aceste opțiuni. Dacă acest lucru nu se întâmplă, iar voința continuă să oscileze între alternative, aceste este semnul că un atașament dezordonat e încă prezent în suflet. Repetă pasul 3: roagă-te cu fervoare pentru libertate interioară, pentru a fi atras, în întregime, trup și suflet, către voința Domnului.
9. Cere-i lui Dumnezeu consolare pentru opțiunea preferată. Dacă până acum i-am cerut lui Dumnezeu ajutor pentru a ne ghida gândurile (enumerând avantajele și dezavantajele), apoi voința (evaluând fiecare motiv), acum cerem ca și sentimentele noastre să fie orientate către scopul just. Este vorba de bucurie, încredere, iubire, speranță, curaj – sentimente care însoțesc o alegere orientată către gloria lui Dumnezeu și slujirea aproapelui, și total diferite de cele asociate cu urmărirea unor motive egoiste. Dacă încă suferim oscilații între consolare și dezolare, înseamnă că încă avem atașamente nepotrivite și motive amestecate. E cazul, astfel, să repetăm pasul 3.
10. Cu încredere în Dumnezeu, alege! Alege chiar dacă nu ești sigur.
11. Trăiește o vreme cu această alegere, urmărind dacă gândurile, dorințele și sentimentele tale sunt în armonie și alcăuitesc pacea interioară. Dacă nu, e nevoie de o reevaluare și reluare a întregului proces.
Note:
[1] A. W. Richard Sipe, Living the Celibate Life: A Search for Models and Meaning (Denver: Redemptorist Publications, 2004).
[2] Tomas Spidlik, Arta de a purifica inima, traducere de Vasile Rus (Târgu-Lăpuș: Galaxia Gutenberg, 2002), 48.
[3] Cf. Gal 5: 19-23
[4] Marko Ivan Rupnik, Discernământul. Pentru a prinde gustul de Dumnezeu, vol. I, traducere de Anton Onișor și Andrei Mărcuș (Târgu-Lăpuș: Galaxia Gutenberg, 2003), 44-45.
[5] Marko Ivan Rupnik, Discernământul. Pentru a prinde gustul de Dumnezeu, vol. II, traducere de Anton Onișor și Andrei Mărcuș (Târgu-Lăpuș: Galaxia Gutenberg, 2003), 51.
[6] Ibid., 134.
[7] Ibid., 137.
[8] David L. Fleming SJ, „How Ignatian Spirituality Gives Us a Way to Discern God’s Will”, http://www.ignatianspirituality.com/making-good-decisions/an-approach-to-good-choices/how-ignatian-spirituality-gives-us-a-way-to-discern-gods-will/, 30 Mai 2014.
[9] Jim Manney, „An Ignatian Framework for Making a Decision”, http://www.ignatianspirituality.com/making-good-decisions/an-approach-to-good-choices/an-ignatian-framework-for-making-a-decision/, 30 Mai 2014.
