Modele biblice pentru preotese [6] Elisabeta, soția preotului Zaharia

Evanghelia după Luca, singura care ne vorbește despre Elisabeta, ne spune puțin despre familia din care provine ea; ca și soțul ei, Zaharia, Elisabeta descindea dintr-o familie de preoți ce se pogora până la Aaron. Sfânta Scriptură ni-i descrie având grijă să-i pună unul lângă altul, accentuând că „erau amândoi drepţi înaintea lui Dumnezeu, umblând fără prihană în toate poruncile şi rânduielile Domnului” (Luca 1, 6). Desigur, aceasta nu înseamnă că erau fără de păcat, ci era o formulă care indica o dedicație din toată inima față de Dumnezeu (L. Crișan, Femei imperfecte dar cu dorul împlinirii). De altfel, cum ar fi putut Zaharia să urmeze legile cu privire la mâncare, la curățire și la slujire, dacă Elisabeta nu și-ar fi dat concursul? În Noul Testament Pavel vorbește despre bărbat ca fiind un singur trup cu soția lui. Este un lucru minunat să se poată spune despre un soț și o soție că sunt neprihăniți și că împreună umblă în căile Domnului.

Despre ei ca familie ni se mai spune că „nu aveau nici un copil, deoarece Elisabeta era stearpă şi amândoi erau înaintaţi în zilele lor” (Luca 1, 7). Nu știm cum au identificat în acele vremuri că ea era cea care nu putea avea copii, întrucât nu existau testele de astăzi pentru a determina dacă bărbatul sau femeia erau sterili, ci se putea doar constata că soția nu rămâne însărcinată, însă dacă luăm aceste cuvinte ca fiind inspirate de Spiritul Sfânt - ca și celelalte cuvinte din Scriptură - atunci nu ne rămâne decât să credem, într-adevăr, că din vina ei nu au putut avea un copil. Poate că astăzi, când multe cupluri aleg să nu aibă copii, faptul că Elisabeta și soțul ei se aflau în această situație nu ni se pare o problemă. Dar lipsa copiilor era considerată o pedeapsă divină și o rușine pentru o femeie în acele vremuri. Cu siguranță ea s-a întrebat cu ce anume a greșit încât Dumnezeu nu pare să aibă milă de viața ei și nu o binecuvântează. Deși nu mai aveau omenește nici o speranță, totuși ei și-au continuat rugăciunea. Când îngerul i se arată lui Zaharia în templu ca să-i aducă vestea, primele cuvinte ale lui au fost: „Nu te teme; fiindcă rugăciunea ta a fost ascultată şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-l vei numi Ioan” (Luca 1, 13). De fapt, după ce Zaharia se întoarce acasă la sfârșitul slujbei sale la templu Elisabeta rămâne însărcinată (Luca 1, 24). Dumnezeu a intervenit în această situație imposibilă; de aceea ne reamintim că El poate oferi o adevărată împlinire tuturor celor care se încred în pronia Lui.

Credem că între Elisabeta și Zaharia a existat o relație plină de dragoste și de afecțiune. După normele de atunci, Zaharia ar fi putut să o părăsească pe Elisabeta pentru că nu putea avea copii și să se recăsătorească, ori ar fi putut lua o a doua soție. Totuși ei au rămas împreună până la bătrânețe și, în ciuda vârstei înaintate, Zaharia a continuat să se roage pentru ea să aibă un copil, știind cât de important este acest aspect în viața unei femei, mai ales pentru o evreică (E. George, Femeile remarcabile ale Bibliei).

Elisabeta nutrea o mulțime de gânduri în timp ce în sânul ei se plămădea minunea. S-a ținut ascunsă cinci luni (Luca 1, 24), simțindu-se oarecum stânjenită de privirile curioase ale celor din jur și minunându-se de miracolul care înmugurea. Se frământa cu referire la planurile lui Dumnezeu, mai ales că locuitorii din împrejurimi se întrebau: „Ce va fi, oare, acest copil? Căci mâna Domnului era cu el” (Luca 1, 65-66). Oamenii așteptau să vadă împlinite speranțele lor profețite de veacuri, iar Dumnezeu și-a dus la îndeplinire planul implicând-o și pe Elisabeta, femeia credinței cu un caracter deosebit. Ceea ce părea pedeapsă, s-a dovedit a fi binecuvântare. Dumnezeu plănuise un fiu special pentru ea și Zaharia, dar ei au trebuit să aștepte timpul hotărât. Ea avea să aducă pe lume un copil excepțional, un copil care va juca un rol unic în istorie. Era cu adevărat binecuvântată (G. Karsen, Numele ei este femeie).

Între timp, arhanghelul Gavril îi apare Sfintei Fecioare Maria, căreia îi comunică că Elisabeta este și ea însărcinată (Luca 1, 36). „Şi în acele zile, sculându-se Maria, s-a dus în grabă în ținutul muntos, într-o cetate a seminției lui Iuda și a intrat în casa lui Zaharia şi a salutat pe Elisabeta” (Luca 1, 39-40). Nu numai că aveau casa așezată pe înălțimi, ci și starea lor spirituală era la înălțime. Smerenia lor i-a înălțat în ochii lui Dumnezeu, iar credința Elisabetei și a lui Zaharia a strălucit mai luminoasă în adversitățile vieții și s-a desăvărșit pe măsură ce au înaintat în vârstă. Potrivit tradiției, soții Elisabeta și Zaharia locuiau în satul Hebron sau în actualul Ein Kerem, lângă Ierusalim, la circa 150 km de Nazaret. În aceste locuri găsim astăzi o biserică închinată Sfântului Ioan Botezătorul și o alta cu hramul Vizitei Mariei la Elisabeta.

Vizita Mariei la Elisabeta, descrisă în Evanghelie (Luca 1,39-56), este de o frumusețe covârșitoare. Elisabeta și mama lui Isus erau rudenii (Luca 1, 36), posibil verișoare sau mătușă și nepoată. Două femei care au avut acces la misterul exaltant al maternității, două mame care care se întâlnesc, își împărtășesc confidențe, se sprijină și se îmbogățesc reciproc; două mame care, fiecare în manieră proprie, aduc laudă vieții (M. Orsatti, Cealaltă jumătate a cerului. Figuri biblice feminine). Evanghelia ne descrie o scenă dedicată în întregime celor două femei care poartă în pântece o viață concepută în mod uimitor: prima concepe la bătrânețe și în mod natural, iar a doua, tânără, zămislește în mod supranatural. Maria se deplasează „în grabă” (Luca 1, 39) pentru a oferi ajutor viitoarei mame, demonstrând o disponibilitate concretă față de o rudenie mai în vârstă și lipsită de experiență în privința maternității, intuind cu delicatețe nevoia de ajutor a Elisabetei. Deodată cu Maria se deplasează și Isus, în pântecele ei; celălalt prunc, Ioan, tresaltă. Deși încă nenăscuți, cei doi prunci sunt ființe, sunt vii, relaționează, se bucură, tresaltă, chiar dacă la nivel fetal; de aici necesitatea de a apăra viața încă din momentul concepției.

Se poate spune că Elisabeta a fost mentorul spiritual al Mariei, ea fiind soție de preot și, deci, familiarizată cu legea lui Dumnezeu. Cele două vor purta un colocviu spiritual, vor da mărire lui Dumnezeu, întâlnirea lor va fi una edificatoare pentru amândouă. Timp de trei luni viitoarele mame au stat împreună – femei care urmau să lase urme adânci în istorie (G. Karsen, Numele ei este femeie). Deși femeile nu aveau parte de instruire în căile lui Dumnezeu cum aveau bărbații, ele erau înzestrate cu un anumit mod, mai intuitiv, de a percepe realitatea: Elisabeta a știut prin Spiritul Sfânt că Maria a fost aleasă să dea naștere lui Mesia. Elisabeta știe și simte lucrurile, pentru că vorbește fiind „plină de Spiritul Sfânt” (Luca 1, 41). În loc de a se arăta invidioasă, Elisabeta s-a bucurat de chemarea înaltă a Mariei. Această acțiune este expresia unui har special din partea ei. Ele se întâlnesc și, în loc să vorbească despre ele însele, vorbesc despre Dumnezeu (M. Orsatti, Cealaltă jumătate a cerului. Figuri biblice feminine). Cele două femei însărcinate devin profetese, vestitoare și interprete ale vremurilor noi. Prietenia lor poate fi un model de îndrumare spirituală între femei, între o maică spirituală și o fiică spirituală.

Cântarea Elisabetei este de o deosebită profunzime teologică. „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău. Şi de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu?” (Luca 1, 42-43). Conform Elisabetei, Maria este „Maica Domnului”, theotokos, adică Născătoare de Dumnezeu, așa cum a formulat în 431 conciliul de la Efes. Cuvintele Elisabetei au ajuns să facă parte din rugăciunea Născătoare de Dumnezeu sau Bucură-te, Marie.

Vizita Mariei la Elisabeta a devenit faimoasă și datorită iconografiei și hagiografiei, dar și devoțiunii populare, fiind al doilea mister al rozarului de bucurie.

După tăierea împrejur a lui Ioan noi nu mai avem nici o mențiune despre Elisabeta și Zaharia; de foarte tânăr Ioan a părăsit casa părintească și s-a dus în pustia Iudeii să-și împlinească misiunea pentru care se născuse. Conform tradiției, Elisabeta și Zaharia ar fi fost înmormântați în localitatea Sebastia, la cca 15 km nord-vest de Nablus (în Cisiordania, teritoriu administrat actualmente de Autoritatea Națională Palestiniană).

Sf. Prooroc Zaharia și dreapta Elisabeta, părinții Sf. Ioan Botezătorul sunt sărbătoriți în Biserica răsăriteană bizantină pe data de 5 septembrie, iar în Biserica latină în data de 23 septembrie.

În concluzie, în Elisabeta noi vedem exemplul unei creștine mature ai cărei ani de dezamăgiri și așteptări i-au întărit mai degrabă credința decât să i-o distrugă. Ea a fost în stare să mențină o relație autentică cu Dumnezeu și cu soțul ei, pentru mulți ani, în ciuda faptului că rugăciunea nu le-a fost ascultată când ei s-au așteptat. Maturitatea ei se reflectă și în relația cu Maria: ea s-a bucurat de privilegiul de a fi vizitată de mama celui care va da naștere „Domnului ei”. Este important ca femeile creștine să aibă o credință puternică în Dumnezeu și o devoțiune specială față de Maica Domnului, iar soțiile de preot să fie lângă soții lor în diferitele situații și încercări care apar. Dumnezeu lucrează prin femei cu un caracter deosebit, lucrează prin mame, prin soții de preoți, prin soții credincioase.

Viața ei a fost caracterizată de multe virtuți, cum ar fi răbdarea, umilința și modestia. Nu i-a fost greu s-o numească pe Maria - femeie mult mai tânără decât ea - „Maica Domnului meu” și să o recunoască „binecuvântată între femei”. Primul titlu mariologic, acela de „Maica Domnului” (Luca, 1, 43), cel mai folosit în limba română, este dat tocmai de Elisabeta. De asemenea, Elisabeta mai este privilegiată și pentru că ea a fost prima femeie care l-a mărturisit pe Isus întrupat, venit în trup.

Elisabeta a fost o femeie înțeleaptă pentru că a acceptat rolul încredințat ei. Nu găsim niciunde că s-a fi plâns de nefericirea ei de până atunci, nici că s-ar fi revoltat împotriva lui Dumnezeu. Ea și-a împlinit rolul ei, dând naștere lui Ioan Botezătorul, cel mai mare om născut vreodată din femeie, spune Isus (Matei 11, 11). Va fi mama Înaintemergătorului care va anunța și va pregăti calea Domnului; Sf. Ioan s-a născut cu şase luni înaintea lui Hristos.

Elisabeta a fost o femeie deosebită. Era soția unui preot. Conform Vechiului Testament, nu se devenea preot prin vocație sau pregătire, ci prin naștere și descendență dintr-o familie sacerdotală. Preoții trebuiau să se căsătorească numai cu femei credincioase, a căror viață morală era fără pată (Levitic 21, 7; 13-14). Altfel, ele ar fi compromis lucrarea sfântă a soților lor. Elisabeta era o astfel de femeie. Nu numai că era căsătorită cu un preot, dar ea însăși era descendentă din familia lui Aaron. Familia ei a fost o familie întreagă asupra căreia s-a revărsat Spiritul Sfânt. Ioan Botezătorul „încă din pântecele mamei sale se va umple de Spiritul Sfânt” (Luca 1, 15). „Iar când a auzit Elisabeta salutarea Mariei, pruncul a săltat în pântecele ei şi Elisabeta s-a umplut de Spirit Sfânt” (Luca 1, 41). „Şi Zaharia, tatăl lui, s-a umplut de Spirit Sfânt şi a proorocit” (Luca 1, 67) faptele mari ale lui Dumnezeu.

O propunere binevenită ar fi aceea ca Sfânta Elisabeta să fie declarată de către Biserică ocrotitoarea sau patroana spirituală a preoteselor, iar o eventuală asociație a soțiilor de preot ar putea fi numită Asociația Preoteselor „Sf. Elisabeta”, această mare și dreaptă femeie fiind un adevărat model pentru soțiile de preot din toate timpurile.

Anton Rus

Facultatea de Teologie - Blaj