Urmăresc de câteva zile mobilizarea spaniolilor în favoarea Valenciei. Din regiune, dar și mai de departe, mii de voluntari cu mături și găleți se deplasează spre oraș, făcând pe jos ultima parte a drumului, ca să ajute la reluarea vieții locuitorilor săi.
De data aceasta, i-a fost sortit capitalei Aragonului să redea gustul apocaliptic al eșecului uman în fața naturii dezlănțuite. Scenele filmate ale inundației – mașini spulberate, trântite unele peste altele, locuințele distruse, deșeurile, podurile și drumurile frânte ale orașului, – păreau desprinse dintr-o catastrofă fără precedent, parcă realizată cu efecte speciale din regia hollywoodiană. Or tragedia Valenciei este, din păcate, una perfect reală. Măturată de torentele de apă care s-au revărsat datorită unui fenomen atmosferic cunoscut de meteorologi, urbea a fost îngenuncheată. N-au lipsit nici ciudățeniile. Înspre munte, într-o suburbie, un uriaș parapet care îmbrăca roca, construit sub împăratul Octavian Augustus, a rămas în picioare, ferind în chip miraculos o zonă locuită, obligând apa s-o ia pe lateral și să facă mai puțin rău acolo.
Cu toate că și la noi au loc inundații, acestea par să rămână niște simple furtuni provinciale în comparație cu tragedia spaniolă. Poate numai puhoaiele Mureșului, din mai 1970, să mai fi făcut atâta pustiire. Dar pe atunci nu existau instagramul sau tik-tokul ca să surprindă periodic disperarea și suferința umană. În anul nașterii mele, Mureșul a spulberat inclusiv viața orașului meu natal, luând totul cu el pe unde a ajuns. Cum apele au năvălit noaptea, bunicii mei materni au mai avut timp doar să se urce în pod, pierzând bruma de avere în fața potopului ajuns în case până la plafon. Ani mai târziu, am descoperit cu surprindere puținele fotografii vechi de familie pe care mama, studentă în acel an, reușise să le salveze, dezlipind pelicula de pe hârtia înmuiată de ape și lipind-o pe suport nou, ca memoria materială a familiei ei să nu fie întru totul ștearsă. Ca ironie a sorții, regimul de tristă amintire care a stăpânit țara până în 1989 a construit apoi digurile structurale ale Mureșului și i-a obligat la muncă voluntară inclusiv pe oamenii care fuseseră sinistrați. Gloria partidului și chemarea națiunii – ticluiri ceaușiste care, în 1968, cu ocazia invaziei sovietice în Cehoslovacia, au amăgit multă lume – nu reprezentau decât leitmotivul farsei mincinoase care a condamnat generații la rând sub nebunia imperială a puterii de la Răsărit.
Faptul de a nu putea prevedea și guverna totul, însoțit de un veritabil apel la conștiință, le-a conferit locuitorilor Valenciei măsura pentru a se lua la trântă cu o tragedie colectivă, fără să se lase copleșiți. În aceste săptămâni, Valencia nouă nu ne spune nimic. Suntem pe cale să ne pierdem iar busola politică, având parte de vrute și nevrute sub pretextul slujirii de țară, de demagogie, arivism și slugărnicie, dar mai ales de exaltarea abilităților politicianiste. Și asta pare doar o mică parte din scenariul sumbru care ne amenință. Deși folosirea în zadar a numelui divin este o impietate fără seamăn, siajele puterii se întrec să-și împartă publicul cu zăhăieli patriotarde, agrementate cu un iz religios pe măsură. Nu e de mirare că în contextul sarabandei generale, contrabanda promisiunilor sub pretext moralizator ajunge să pară și mai indigestă. Oare chiar trebuie să se întâmple vreo catastrofă neprevăzută ca tonalitățile să se mai tempereze?
Mă uit la ce fac „îngerii noroaielor”, cum sunt numiți în aceste zile voluntarii Valenciei. Sunt oameni fără nume și fără lozinci. Duc peste tot compasiune și discreție. Naturalețea lor cucerește și arată încă o dată puterea vieții, cu toate că eșecurile momentane și riscul morții rămân parte a existenței noastre. Nu cred că ne putem alege încercările în cursul vieții și nu mi se pare firesc să-i fluturăm pe clasici sub pretextul de a depăși ceasul cel rău. A renunța să ne mai deghizăm viața cu prețiozități deplasate – dacă e să mai credem în modele – ne rezervă însă surpriza unei posterități care nu va fi niciodată mai prejos decât soarta pentru care alegem să ne batem.
