Cu toţii suntem de acord că un discurs politic, oricât de frumos sau onest ar fi, dacă nu îşi regăseşte argumentele în legislaţie, este aproape nul. Aproape inutil şi nu categoric inutil pentru că în urma procesului de condamnare a nazismului s-a creat un precedent: acela al condamnării unor „oameni” care nu încălcau legile propriei ţări, dar călcau în picioare umanitatea deoarece medicii nazişti au fost condamnaţi pentru abuzurile şi experimentele ce teoretic erau legale, conform legislaţiei naziste, însă nu şi morale.
Spre deosebire de discursul politic pre-electoral, discursul bioetic bine formulat – sau dezastruos – poate avea efecte considerabile în societatea de azi sau în cea de mâine, chiar dacă nu ne este întotdeauna clar de unde este limita între cele două sau dacă politicienii îşi vor respecta promisiunile şi principiile morale fundamentale. Din păcate, în societatea contemporană mulţi sunt adepţii principiului juridic conform căruia „orice nu este interzis de lege este permis”, neţinând însă cont de valenţa actelor umane care nu sunt legiferate, ci căutând să-şi croiască drumul în viaţă strecurându-se printre porţile legislative ce nu au fost închise în timp util. Prin biopolitică politicienii ar trebui să analizeze responsabil pentru ca mai apoi să reglementeze sau să interzică practici ca: avortul, eutanasia, fertilizarea artificială, transplantul de organe, schimbarea sexului, eugenismul etc.
Marea ispită a unei societăţi care pare a fi sortită unei crize eterne este indiferenţa. Cui îi pasă de astfel de legi când ziua de mâine este şi aşa destul de sumbră datorită instabilităţii socio-economice?
Ce putem face în mod concret? Una dintre soluţiile democratice ar putea fi exprimarea responsabilă a votului pentru că puţini dintre noi se află în poziţii sau funcţii publice din care să influenţeze în mod direct biopolitica. O altă soluţie este aceea de a nu renunţa niciodată la principiile care nu pot fi legiferate şi nici interzise prin lege: inviolabilitatea vieţii umane, demnitatea omului şi adevăratul bun simţ care depăşeşte materialismul şi relativismul etic.
Atâta timp cât vor mai existat persoane care cred că moralitatea este una singură şi nu este neapărat „moralitatea celor mulţi”, că nu este relativă chiar dacă există situaţii limită, că ceva poate fi schimbat prin însăşi viaţa noastră, că depinde de fiecare dintre noi dacă generaţia de mâine va fi mai buna ca a noastră, mai umană, că umanitatea nu este doar un ADN şi nici doar o carcasă, ci este cu mult mai mult: este VIAŢĂ şi nu informaţie, cu siguranţă viitorul omenirii nu este compromis în totalitate.
Vorbind despre relativismul etic care a pătruns şi în aşa-numita politică democratică, Sf. Ioan Paul al II-lea spunea că „este adevărat că istoria înregistrează cazuri în care s-au comis crime în numele «adevărului». Dar crime nu mai puţin grave şi negări radicale ale libertăţii s-au comis şi se comit şi în numele «relativismului etic». Atunci când o majoritate parlamentară ori socială decretează legitimitatea suprimării vieţii umane înainte de naştere, nu ia oare o decizie «tiranică» faţă de fiinţa omenească cea mai slabă şi mai lipsită de apărare? Conştiinţa universală reacţionează pe drept cuvânt în faţa crimelor împotriva umanităţii care au constituit experienţe atât de triste în secolul nostru. Oare aceste crime ar înceta de a mai fi crime dacă, în loc de a fi comise de tirani fără scrupule, ar fi legitimate de consensul popular?
În realitate, democraţia nu poate fi îndulcită până la a fi transformată într-un surogat al moralităţii sau într-un leac al imoralităţii. […] Valoarea democraţiei stă în picioare sau se prăbuşeşte prin valorile pe care le întrupează şi le promovează: fundamentale şi imprescriptibile sunt în mod sigur demnitatea fiecărei persoane umane, respectarea drepturilor ei intangibile şi inalienabile, precum şi stabilirea «binelui comun» drept scop şi criteriu regulator al vieţii publice” (Evangelium Vitae, 70).
Andrei Hrişman
Sursa:ro.radiovaticana.va
