de Simone Caleffi
"Cuvântul «speranţă» - fapt surprinzător - lipseşte din predica lui Isus. Evangheliile prezintă multe vorbe ale sale despre credinţă şi despre caritate, dar niciuna despre speranţă, chiar dacă toată predica sa vesteşte că există o înviere din morţi şi o viaţă veşnică. În plus, după Paşte, vedem literalmente explodând, în predica apostolilor, ideea şi sentimentul speranţei". Raniero Cantalamessa, în Fede, speranza e carità. Le «tre Grazie» del cristianesimo [Credinţă, speranţă şi caritate. Cele «trei Haruri» ale creştinismului] (Edizioni San Paolo, Cinisello Balsamo, 2023, 240 de pagini), situat în colecţia "Dimensiuni ale Spiritului", se întreabă dacă discursul contemporan mai poate găsi sprijin şi îmbogăţire în virtuţile teologale, în general. După cum "păgânii cunoşteau mitul celor «trei Haruri», noi, creştinii, cunoaştem cele trei virtuţi teologale: credinţa, speranţa şi caritatea".
Sfântul Paul va spune că dintre toate cea mai mare este caritatea, căreia îi este dedicată ultima parte a volumului. Totuşi, cardinalul predicator al Casei Pontificale nu le poate trece sub tăcere pe celelalte două: ar fi ca şi cum ar vorbi despre Tatăl fără-l cita pe Fiul şi pe Spiritul, "nu degeaba expresia «sfânta triadă» a fost folosită pentru a indica aceste trei virtuţi teologale - credinţa, speranţa şi caritatea -, precum şi pentru a desemna Sfânta Treime".
Aşadar, prima parte este dedicată credinţei, văzută ca o uşă, conform imaginii din Faptele Apostolilor: "Aşadar, unică este uşa şi este libertatea, dar ea se deschide după trei modalităţi diferite sau după trei tipuri diferite de decizie pe care le putem considera ca tot atâtea uşi: credinţa, speranţa şi caritatea". Ele "sunt cele trei virtuţi mai proprii ale lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, cele mai proprii ale noastre". De asemenea, conform unei imagini frumoase oferite de Cantalamessa, "credinţa, speranţa şi caritatea sunt aurul, tămâia şi smirna pe care noi, magi moderni veniţi din Occident, vrem să le ducem în dar lui Dumnezeu care vine să ne mântuiască". El "prin credinţă, speranţă şi caritate [...] devine al nostru, sfinţenia sa a noastră, iubirea trinitară a noastră".
Totuşi, dat fiind că această carte, conform înseşi cuvintelor pe care autorul le foloseşte în introducere, poate fi folosită ca însoţire zilnică pe drumul spre Crăciun, se va concentra tocmai asupra speranţei, care, în dimensiunea sa de aşteptare, este virtutea proprie a timpului de Advent. Astfel, în partea a doua a textului, şi speranţa este interpretată după asemănarea uşii: "Templul lui Dumnezeu care este inima noastră are şi el o uşă «frumoasă», şi este uşa speranţei", aşa cum sanctuarul evreilor avea o intrare denumită în acest mod. Dar dacă aşa stau lucrurile cu adevărat, de ce Isus nu vorbeşte despre ea? "Explicaţia lipsei vorbelor despre speranţă în evanghelie este simplă: Cristos trebuia mai întâi să moară şi să învie. Înviind, a desigilat însuşi izvorul speranţei; a inaugurat obiectul speranţei teologale care este o viaţă cu Dumnezeu dincolo de moarte". Exact asemenea credinţei, şi "virtutea speranţei are două aspecte, comportă două momente inseparabile între ele, dar distincte". De fapt, "există o speranţă obiectivă care indică lucrul sperat şi există o speranţă subiectivă care indică în schimb actual de a spera acel lucru. O speranţă sperată şi o speranţă care speră".
În pofida faptului că emfaza predicii creştine se concentrează mai mult pe credinţă şi pe caritate, fără speranţă etica evanghelică ar fi numai moralism. În schimb, "speranţa devine motorul, propulsorul vieţii spirituale". Aşadar, cu siguranţă, după cum s-a spus deja, "obiectul propriu al «speranţei fericite», pe care la fiecare Liturghie proclamăm că o «aşteptăm»", este învierea morţilor, dar elementul cel mai interesant este faptul că creştinii speră "în Cristos" (Ef 1,12), motiv pentru care "mai mult decât obiect de a avea speranţa apare o calitate a lui a fi". Ea este văzută şi de Dante ca "o aşteptare sigură / a gloriei viitoare, care produce / Har divin şi merit precedent" (Paradisul, XXIV, 64-65). Aşadar, speranţa nu rămâne numai uşă, ci devine şi ancoră şi velă, cu care ne putem - în acelaşi timp - sprijini pe baza solidă care este Dumnezeu şi avea lejeritatea vântului care conduce la destinaţii mereu noi.
(După L'Osservatore Romano, 26 ianuarie 2024)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
