de Andrea Monda
De ce îi înmormântăm pe cei dragi ai noştri? Tot acest respect faţă de un cadavru ce sens are? Nicio altă fiinţă vie nu face asta, numai noi oamenii. Răspunsul nu poate eluda dimensiunea religioasă sau oricum credinţa într-o viaţă ultra-pământească. Este ca şi cum omul - din orice timp, în orice loc - ar avea presentimentul că moartea este numai o "trecere", nu sfârşitul, ci o graniţă de trecut. De altfel, cultura fiinţei umane a început cu înmormântarea, cu cultul morţilor, subliniind că împreună cu răposatul erau înmormântate şi atâtea lucruri, obiecte care ar putea folosi pentru trecere.
Mai înainte ca grecii să afirme credinţa în nemurirea sufletului, mai înainte de Antigona care înmormântează şi pentru aceasta ajunge să fie înmormântată de vie, omul la un anumit punct a început să recunoască o valoare, o demnitate răposatului, ajungând să-i construiască locuinţe mai somptuoase decât acelea ale celor vii. Acest fapt simplu se pune ca o enigmă pentru conştiinţa omului contemporan care, în Occident, a desfăşurat o lucrare progresivă de înlăturare a morţii, şi la nivel lexical. Chiar gestul îngrijirii şi al înmormântării răposatului a fost înlăturat şi delegat agenţiilor specializate, dar rămâne faptul că acest cult, onoarea şi "venerarea" pe care oamenii o atribuie trupului celui mort este ceea ce ne face umani.
Cultul morţilor nu este numai la începutul culturii şi al civilizaţiei umane, nu semnalează numai o dimensiune tipică a lui homo sapiens care se prezintă pe scena lumii ca homo religiosus, ci revelează un alt aspect al credinţei însăşi: legătura şi conexiunea între toate generaţiile trecute, prezente şi viitoare. Asupra acestui aspect a reflectat tânărul Fericit Federico Ozanam în lucrarea filozofică din 1835 Despre progres prin creştinism, în care afirmă că "Neamul omenesc, în existenţa sa pământească, se compune dintr-o serie de generaţii care acoperă, din când în când, suprafaţa globului cu o multitudine vie, pentru a o acoperi după aceea cu un praf de mormânt. Dacă aici este tot destinul său, nu se înţelege unitatea misterioasă care este în el, atenţia providenţială a strămoşilor faţă de posteritate, această amintire respectuoasă şi recunoscătoare a posterităţii faţă de strămoşi, aceste monumente, aceste cărţi, aceste tradiţii prin care cei care nu vor mai fi au ambiţia de a-i instrui pe cei care vor fi într-o zi. Când vreodată previziunea animalelor mai inteligente s-a extins dincolo, de cei mici ai lor? Dar dacă totul nu se termină în viaţă, dacă fiecare generaţie nu lasă aici pe pământ rămăşiţele sale pământeşti decât pentru a intra într-o altă existenţă, dacă la această întâlnire solemnă primii sosiţi trebuie să-i aştepte pe cei mai lenţi şi cei mai tineri să ajungă la cei mai bătrâni; atunci, între aceste fiinţe nenumărate destinate să formeze o societate definitivă se înţelege că există legături, se înţelege că primii au locuit pe acest pământ în trecere gândindu-se la cei care trebuiau să vină după aceea şi au lăsat pentru aceştia corturi întinse şi brazde semănate; se înţelege genealogia secolelor şi unitatea neamului omenesc".
Omul este om dacă îşi asumă responsabilităţile nu numai pentru sine, ci pentru cel care l-a precedat şi pentru cel care va urma. Ozanam subliniază acest aspect vorbind despre moştenire: "Există, aşadar, două lumi: una invizibilă, care se revelează gândirii ca infinită şi veşnică, spre care toate generaţiile de oameni merg în virtutea unei vocaţii comune, în faţa imensităţii căreia toţi sunt egali, aşa cum sunt de aceeaşi vârstă în faţa veşniciei; cealaltă vizibilă, finită, supusă legilor numărului, timpului şi spaţiului, pe care toate generaţiile o traversează ca un loc de încercări, fiecare profitând de ceea ce a fost făcut înainte şi muncind la rândul său pentru generaţia care va urma; fiecare primind, din când în când, o moştenire mai mare şi o misiune mai laborioasă".
Mister mare moartea care se împleteşte puternic cu aptitudinea omului de a crea relatări. Literatura are, în inima sa, ceva ce are de-a face cu moartea, aproape că se poate afirma că aspectul finit al vieţii, ca în relatarea zilnică a frumoasei Şaherezada din 1001 de nopţi care mută muntele tot mai încolo, este însuşi motorul naraţiunii.
Protagonistul mitului major al poeziei occidentale, Ulise, este cel care se întoarce din război, adică din moarte, pentru a relata istoria sa. Acesta este motivul naraţiunii, un om care îi spune altui om: am văzut moartea în faţă şi m-am întors să vă spun că se poate înfrunta şi traversa.
Un romancier "homeric" ca americanul Cormac McCarthy, mort la 13 iunie 2023 la aproape 90 de ani, în finalul unuia din romanele sale cele mai vestite, Cetatea de pe câmpie, îl face pe un personaj să spună aceste cuvinte: "Moartea fiecărui om ţine locul morţii oricărui alt om. Şi pentru că moartea vine pentru toţi, nu există alt mod de a potoli frica de moarte decât iubindu-l pe omul care ne ţine locul. A trecut de aici cu mult timp în urmă. Acel om care este toţi oamenii şi care stă pe banca acuzaţilor în locul nostru, până când nu soseşte momentul nostru şi ne revine nouă să stăm în locul său. Îl iubeşti pe acel om? Cinsteşti drumul pe care l-a întreprins? Eşti gata să asculţi ceea ce îţi va povesti?". Morţii povestesc, celor vii le revine misiunea de a-i respecta, ascultându-i.
(După L'Osservatore Romano, 31 octombrie 2023)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
