Duminica datornicului nemilostiv
Psalmul 117, parcă pregătindu-ne pentru evanghelia de astăzi recită: “Lăudaţi pe Domnul că este bun, că în veac este mila Lui. Să zică, dar, casa lui Israel, că este bun, că în veac este mila Lui. Să zică, dar, casa lui Aaron, că este bun, că în veac este mila Lui. Să zică, dar, toţi cei ce se tem de Domnul, că este bun, că în veac este mila Lui.” Duminicile care au urmat sărbătorii Rusaliilor, au cântat tocmai această bunătate și îndurare a Domnului, care ne-a scos din întunericul păcatului și a morții la lumina vieții veșnice, făcându-ne din robi, fii, ocrotindu-ne zilnic, dăruindu-ne toate cele necesare, ascultând întotdeauna glasul rugăciunii noastre, pururi lângă noi în toate necazurile și încercările. Ca și o împlinire a toate acestea, sărbătoarea Schimbării la față a ridicat un colț al misterului frumuseții vieții adevărate pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru noi, dându-ne să contemplăm lumina și mărirea Fiului său Unul născut. Mai mult decât atât, în aceeași mare sărbătoare, vocea Tatălui ne indică tuturor calea: “Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L”. Chemați așadar să ascultăm cuvântul Mântuitorului și să mergem pe urmele lui, suntem datori să facem în așa fel încât credința noastră să devină concretă. Dacă ne considerăm creștini, dacă mergem pe urmele lui Cristos, dacă ne încredem în Cuvântul lui, bunătatea și îndurarea lui Dumnezeu, de care vorbește și psalmul 117, trebuie să pătrundă viața și acțiunile noastre de zi cu zi. Nu putem de aceea să cerem ajutorul Cerului, fără să știm să-l dăruim semenilor noștri. Nu putem să cerem îndurare, dacă nu o trăim și dăruim și noi. Nu putem așadar să fim cu adevărat fii, dacă nu vedem în semenii noștri frați și surori și deci împreună fii ai lui Dumnezeu. Evanghelia ne invită să verificăm astfel autenticitatea credinței noastre.
Îndurarea și iertarea sunt asemănătoare suflului vital. Inspirăm, primind totul de la Dumnezeu și expirăm, dăruind aceeași îndurare și iertare semenilor noștri. Dacă încercăm să separăm cele două aspecte, ne sufocăm: e ca și cum am vrea doar să inspirăm și să păstrăm totul pentru noi. Este deasemenea valabil și contrariul: nu putem expira dacă nu am inspirat mai întâi. Nu putem dărui iertare și îndurare dacă nu am experimentat-o mai întâi ca și dar al lui Dumnezeu. De aceea cele două porunci, de iubire față de Dumnezeu și față de aproapele sunt de fapt una și aceeași. Iubindu-l pe Dumnezeu, răspundem iubirii Lui și ne umplem de iubire. Iubind pe aproapele, dăruim și celorlalți aceeași iubire și suntem cu adevărat fiii Lui deoarece facem ca și El.
Evanghelia de astăzi ne aduce aminte că în viața noastră nu întotdeauna lucrurile merg în această direcție. Experiența noastră cotidiană ne demonstrează același lucru. Cei 100 de dinari pe care frații noștri ni-i datorează, ne fac să uităm și de iertare și de îndurare, și ne transformă în recuperatori de credite. Pentru a scăpa de această ispită, zi de zi, cuvintele din rugăciunea Tatăl nostru ne readuc la realitate: și ne iartă nouă păcatele noastre precum și noi iertăm greșiților noștri. Semnul Sfintei Cruci ne spune zi de zi că nu suntem recuperatori ci fii și frați. Dacă ispita devine prea puternică, merită să închidem ochii pentru câteva clipe și să-l contemplăm cu ochii minții pe Fiul lui Dumnezeu care își dă viața pentru noi pe Cruce. Să punem lângă Crucea Domnului cei 100 de dinari și persoana care ni-i datorează și fără să spunem ceva, să contemplăm…
PS Claudiu
Episcopul Eparhiei de Cluj-Gherla
Ev Mt 18,23-35
Asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale. Şi, începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi. Dar neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copii şi pe toate câte le are, ca să se plătească. Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot. Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria. Dar, ieşind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care-i datora o sută de dinari. Şi punând mâna pe el, îl sugruma zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator. Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl ruga zicând: Îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti. Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce va plăti datoria. Iar celelalte slugi, văzând deci cele petrecute, s-au întristat foarte şi, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate. Atunci, chemându-l stăpânul său îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? Şi mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria. Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta - fiecare fratelui său - din inimile voastre.