de Pr. Virgil Blaj
Domnul nostru Isus Cristos a folosit deseori dialogul ca mijloc de însoţire spirituală a unor persoane pe care le-a întâlnit de-a lungul activităţii sale publice, ca şi după înviere. Astfel, evangheliştii au reţinut dialogul său cu Nicodim (cf. In 3,1-21), cu femeia samariteană (cf. In 4,5-42), cu Zaheu (cf. Lc 19,1-10), cu discipolii din Emaus (cf. Lc 24,13-35), cu Maria Magdalena (cf. In 20,11-18), cu apostolul Petru pe ţărmul Mării Tiberiadei (cf. In 21,15-23), cu Saul pe drumul către Damasc (cf. Fap 9,1-19).
În spiritualitatea creştină s-a dezvoltat de timpuriu practica aşa-zisei îndrumări sau însoţiri spirituale, desemnată mai târziu şi cu expresia de „direcţiune spirituală”, în cadrul căreia dialogul sau colocviul unui creştin, cleric sau laic, mai experimentat şi înţelept, cu cineva aflat la început de drum în clădirea vieţii de credinţă, juca un rol de prim ordin.
În osteneala părinţilor pustiului, el a căpătat forma împărtăşirii tuturor gândurilor de către ucenici unor bătrâni pe care-i numeau „părinţi”, întrucât erau recunoscuţi drept „purtători de Duh” şi deci capabili să-i nască şi pe alţii „la cele ale Duhului” (Rom 8,5). Astfel, viaţa spirituală era sustrasă amăgirii de a putea fi construită autosuficient şi solitar, precum şi riscurilor improvizării, instabilităţii şi confuziei. În plus, acest mijloc contribuia decisiv la formarea conştiinţei personale în spiritul evangheliei, la deprinderea discernământului duhurilor, la îmbrăcarea „armurii lui Dumnezeu”, fără de care nu se poate „sta în picioare în faţa înşelătoriilor diavolului” (Ef 6,11.13), în sfârşit, la maturizarea şi oferirea propriei paternităţi sau maternităţi spirituale.
Datorită acestor beneficii, Biserica a avut mereu o consideraţie deosebită pentru slujirea îndrumării spirituale, încurajându-i pe toţi credincioşii să apeleze la ajutorul ei, fără de care este cam greu, dacă nu chiar imposibil, să învăţăm să citim şi să trăim viaţa, inclusiv cea psihică şi trupească, din punctul de vedere al Spiritului (cf. 1Cor 2,14).
Într-un discurs pe care papa Benedict al XVI-lea îl adresa în 2011 membrilor comunităţii Facultăţii Teologice „Teresianum” din Roma, reitera faptul că „şi astăzi, Biserica continuă să recomande practica îndrumării spirituale, nu numai celor care doresc să-l urmeze îndeaproape pe Domnul, ci şi fiecărui creştin care vrea să-şi trăiască Botezul în mod responsabil, adică viaţa cea nouă în Cristos”. De curând, papa Francisc, prezentând tema însoţirii spirituale în cateheza din 4 ianuarie 2023, a spus că „însoţirea spirituală, dacă este docilă faţă de Spiritul Sfânt, ajută la demascarea echivocurilor chiar grave în modul de a ne considera pe noi înşine şi în relaţia cu Domnul... Există o zicală din înţelepciunea africană care spune: «Dacă tu vrei să ajungi în grabă, mergi singur; dacă tu vrei să ajungi în siguranţă, mergi cu alţii», mergi însoţit, mergi cu poporul tău. Este important. În viaţa spirituală este mai bine să fim însoţiţi de cineva care cunoaşte lucrurile noastre şi ne ajută. Şi aceasta este însoţirea spirituală”.
În ciuda acestor recomandări, în ultima vreme se constată că practica îndrumării spirituale îşi pierde tot mai mult din apreciere, fără ca măcar să i se caute o alternativă, care să garanteze, cel puţin la fel de eficace, o dezvoltare şi trăire adevărată a vieţii de credinţă. Pot fi invocate multe motive în încercarea de a explica această lipsă, unul dintre ele putând fi de bună seamă şi „declinul culturii dialogului”. Despre acesta, Andrei Pleşu a scris recent: „Cantitativ, trăim, prin internet, într-un ocean de cuvinte, dar într-un ocean sterp, asemănător cu tăcerea. Volubilitatea unui popor de singuratici este, în realitate, non-comunicare, autism, suspensie a spiritului comunitar. Imaginea emblematică: insul confiscat de ecranul smartphone-ului, în «dialog» cu un partener nevăzut, dând şi primind like-uri, înlocuind funcţionalitatea tradiţională a gurii rostitoare cu febrilitatea degetelor. Pe scurt, dialogul nu e decât camuflajul unui monolog, comunicarea nu e decât aparenţa unei izolări suficiente sieşi”.
