"… rănile noastre pot deveni izvoare de speranță atunci când, în loc să ne plângem pe noi înșine sau să le ascundem, ștergem lacrimile celorlalți; când, în loc să nutrim resentimente pentru ceea ce ne este luat, ne îngrijim de ceea ce lipsește altora; când, în loc să ne frământăm în noi înșine, ne aplecăm asupra celor care suferă; când, în loc să ne fie sete de iubire pentru noi înșine, stingem setea celor care au nevoie de noi."
Astfel a evidențiat papa Francisc în cateheza audienței generale de miercuri, 5 aprilie, din Piața Sfântul Petru. Pontiful a stăruit asupra necesității de a înceta să ne mai gândim la noi înșine pentru a ne regăsi, propunându-ne această reflecție inspirată din Cartea profetului Isaia (cf. Is 58,8) în Săptămâna Sfântă, căci doar mutând atenția de la noi înșine la nevoile celorlalți "rana noastră se vindecă curând iar speranța înflorește din nou." Pontiful a explicat că nu este vorba de a fi răniți de viață puțin sau mult, ci de ceea ce facem cu aceste răni. Ele pot fi lăsate să se înăbușe în resentimente și tristețe sau pot fi unite cu rănile lui Isus, astfel încât și rănile noastre să devină luminoase.
Sfântul Părinte a făcut referire și la Evanghelia din Duminica Floriilor, după sfântul Matei, capitolul 27, evocând imaginei pietrei de mormânt a lui Isus, care a fost pecetluită. Imaginea sugerează sfârșitul speranței, în urma morții Învățătorului, răstignit în afara orașului; sugerează un eșec public, un sfârșit care nu putea fi mai rău.
De asemenea, pontiful s-a referit la deznădejdea ucenicilor, spunând că nu ne este complet străină nouă, celor de astăzi. Și în noi prin consistență gânduri întunecate și sentimente de frustrare legate de indiferența față de Dumnezeu, de marele rău în lume, de inegalitățile care continuă, de pacea mult dorită care întârzie să vină. "Pe scurt" – a spus – "și astăzi speranța pare uneori pecetluită sub piatra neîncrederii."
Pontiful s-a oprit și asupra imaginii crucii, rămasă fixată în mintea ucenicilor ca sfârșit al tuturor lucrurilor. "Dar," – a continuat – "la scurt timp după aceea, aveau să descopere în crucea însăși un nou început."
"Dragi frați și surori," – a spus pontiful – "iată cum germinează speranța lui Dumnezeu, ea se naște și renaște în găurile negre ale așteptărilor noastre dezamăgite; și nu dezamăgește niciodată (...). Să ne gândim doar la cruce: din cel mai teribil instrument de tortură, Dumnezeu a făcut să se ivească cel mai mare semn de iubire. Acel lemn al morții, transformat într-un copac al vieții, ne amintește că începuturile lui Dumnezeu încep adesea cu sfârșiturile noastre: așa îi place să facă minuni. Astăzi, așadar, să privim copacul crucii pentru ca în noi să răsară speranța (...) pentru a ne vindeca de tristețea de care suntem bolnavi, de amărăciunea cu care poluăm Biserica și lumea."
Papa Francisc ne-a îndemnat să vedem cum speranța, care părea să moară, renaște, spunând: "În primul rând, îl vedem pe Isus dezbrăcat: de fapt, 'după ce l-au răstignit, au împărțit hainele lui aruncând zarurile' (v. 35). Dumnezeu dezbrăcat: Cel care are totul se lasă dezbrăcat de tot. Dar această umilință este calea spre răscumpărare. Dumnezeu învinge astfel aparențele noastre. Nouă, de fapt, ne este greu să ne dezbrăcăm, să fim sinceri (...); ne îmbrăcăm cu aparențe exterioare pe care le căutăm și le îngrijim, cu măști pentru a ne deghiza și a ne arăta mai buni decât suntem (...). Credem că important este să ne arătăm, pentru ca ceilalți să spună lucruri bune despre noi. Și ne împodobim cu aparențe, cu lucruri de prisos; dar în felul acesta nu găsim pace (...). Isus dezbrăcat de tot ne amintește că speranța renaște spunând adevărul despre noi înșine (...), renunțând la duplicitate, eliberându-ne de coexistența pașnică cu modurile noastre false de a ne înfățișa (...).
Iată de ce avem nevoie: să ne întoarcem la inimă, la esențial, la o viață simplă, dezbrăcată de atâtea lucruri inutile, care sunt surogate ale speranței. Astăzi, când totul este complex și riscăm să pierdem firul, avem nevoie de simplitate, avem nevoie să redescoperim valoarea sobrietății, a renunțării, a curățării a ceea ce poluează inima și ne întristează. Fiecare dintre noi se poate gândi la un lucru inutil de care să se debaraseze pentru a se regăsi pe sine. (...) Iată un exercițiu bun!"
"Să ne uităm din nou la crucifix și să îl vedem pe Isus rănit" – a îndemnat pontiful. "Crucea arată cuiele care îi străpung mâinile și picioarele (…). Dar la rănile trupului se adaugă cele ale sufletului (...). Isus este singur: trădat, predat și renegat de ai săi (...), condamnat de reprezentanții puterii religioase și civile, experimentează chiar abandonul lui Dumnezeu (cf. v. 46). Pe cruce, apare și motivul condamnării: "Acesta este Isus: Regele iudeilor" (v. 37).
Este o batjocură: el, care fugise când încercaseră să-l facă rege (cf. In 6,15), este condamnat pentru că s-a făcut rege; deși nu a comis nicio crimă, este pus între doi răufăcători și îl preferă în locul lui pe Baraba cel violent (cf. Mt 27,15-21). Isus, pe scurt, este rănit în trup și în suflet. Cum ajută acest lucru speranța noastră? (...) "
În cadrul saluturilor, adresându-se pelerinilor vorbitori ai limbii italiene, pontiful și-a îndreptat gândurile, ca de obicei, către tineri, bolnavi, bătrâni și tineri căsătoriți. "În climatul spiritual intens al Săptămânii Sfinte, îi îndemn pe toți să contemple misterul pătimirii, morții și învierii Domnului, pentru a extrage din el forța de a traduce în viață exigențele Evangheliei. Și să nu uităm să ne rugăm pentru Ucraina atât de chinuită".
