de Armando Matteo
Este sub ochii tuturor legătura strânsă care îl uneşte pe Papa Francisc cu Conciliul al II-lea din Vatican. El se simte fiu şi păzitor al său. De-a lungul întregii sale existenţe, a transformat şi continuă să transforme şi astăzi marile intuiţii ale evenimentului conciliar în sânge din sângele său, în carne din carnea sa. Şi este vorba de o realitate de o asemenea însemnătate încât, aşa cum a recunoscut el însuşi de mai multe ori, el aminteşte şi relansează conciliul şi "fără a-l cita", adică fără a simţi necesitatea de a preciza documentul la care se referă. În momentele decisive ale magisteriului său, se întâmplă astfel un soi de fuziune între orizonturile sale, afectele sale şi cuvintele sale şi orizonturile, afectele şi cuvintele înseşi ale conciliului.
De altfel - şi cuvintele care urmează sunt ale sale - "în istoria Americii Latine în care am fost cufundat, mai întâi ca tânăr student iezuit şi apoi în exercitarea slujirii, am respirat un climat eclezial care, cu entuziasm, a absorbit şi şi-a însuşit intuiţiile teologice, ecleziale şi spirituale ale conciliului şi le-a înculturat şi le-a realizat. Pentru noi, cei mai tineri, conciliul a devenit orizontul credinţei noastre, al limbajelor noastre şi al practicii noastre, adică a devenit foarte repede ecosistemul nostru eclezial şi pastoral, dar nu am luat obişnuinţa de a cita adesea decretele conciliare sau ne a ne opri asupra reflecţiilor de tip speculativ. Pur şi simplu, conciliul a intrat în modul nostru de a fi creştini şi de a fi Biserică şi, în decursul vieţii mele, intuiţiile mele, percepţiile mele şi spiritualitatea mea au fost pur şi simplu generate de sugestiile doctrinei Conciliului al II-lea din Vatican. Nu era multă nevoie de a cita textele conciliului" (Prefaţa la M. Czerny - C. Barone, Fraternitatea semn al timpurilor. Magisteriul social al papei Francisc, LEV, 2021).
Iată punctul: Papa Francisc recunoaşte deschis şi fericit că "generarea" propriilor intuiţii, a propriilor percepţii şi a propriei spiritualităţi s-a petrecut tocmai în contact cu sugestiile Conciliului al II-lea din Vatican.
Dar nu este numai asta. Papa Francisc nu este numai fiu al acelui eveniment. A fost şi continuă să fie şi păzitorul său: păzitor al Conciliului al II-lea din Vatican, păzitor al "focului" său.
Şi este posibil de găsit, după părerea mea, indicaţia unui astfel de "foc" în unele cuvinte pe care el le-a adresat Asociaţiei Teologice Italiene, în urmă cu doar câţiva ani. Iată-le: "Biserica trebuie să se refere mereu la acel eveniment, cu care a început «o nouă etapă a evanghelizării» (Bula Misericordiae vultus, 4) şi cu care ea şi-a asumat responsabilitatea de a vesti evanghelia într-un mod nou, mai potrivit unei lumi şi unei culturi profund schimbate. Este evident că acel efort cere întregii Biserici, şi teologilor în mod deosebit, să fie receptat după o «fidelitate creativă»: având conştiinţa că în aceşti 50 de ani au avut loc ulterioare schimbări şi având încrederea că evanghelia poate continua să atingă şi femeile şi bărbaţii de astăzi. De aceea vă cer să continuaţi să rămâneţi fideli şi ancoraţi, în munca voastră teologică, în Conciliu şi în capacitatea pe care a arătat-o Biserica acolo de a se lăsa fecundată de noutatea perenă a evangheliei lui Cristos" (Audienţă acordată membrilor Asociaţiei Teologice Italiene, 29 decembrie 2017).
Conciliul - ni se spune aici - a avut două merite de nedepăşit în istoria recentă a creştinismului: înainte de toate a fost timpul în care Biserica şi-a asumat responsabilitatea de a vesti evanghelia în mod nou într-o lume nouă; şi tocmai pentru acest scop, în al doilea rând, a fost timpul în care Biserica a arătat că se lasă fecundată de noutatea perenă a evangheliei.
În această perspectivă se înţelege bine pentru ce magisteriul Papei Francisc este în întregime o păzire a "focului" conciliului: el veghează pentru ca acel foc să poată în sfârşit incendia orice creştin şi orice creştină din timpul nostru.
Păzirea acelui "foc" se exercită astfel, pentru Papa Francisc, în chemarea sa adresată fiecărui credincios - şi fiecărui păstor în mod deosebit - să se insereze în dinamismul pe care l-a demarat evenimentul conciliar în mod curajos şi rodnic. Nu întâmplător pontiful indica mai sus exact în "fidelitatea creatoare" cifrul unei receptări autentice şi depline a conciliului.
În sfârşit, dacă în sine este adevărat, aşa cum aminteşte acelaşi Papa Francisc, că este nevoie de o sută de ani pentru a pune în practică până la capăt un conciliu, atunci trebuie să spunem că astăzi ne aflăm la mai mult de jumătate a drumului. Din acest punct de vedere, ar trebui să recunoaştem cu curaj că nu poate fi numai Papa Francisc păzitorul "focului" conciliului. Ne revine şi nouă. Pentru aceasta, aşadar, să încetăm să luăm şi să pierdem timp şi, împreună cu Papa Francisc, să recunoaştem noua situaţie - şi faţă de anii Conciliului al II-lea din Vatican - în care se află bărbaţii şi femeile timpului pe care ne revine să-l trăim: să încetăm să amânăm iarăşi la calendele greceşti (= la nesfârşit) realizarea apelului său de a începe o profundă revizitare a "mentalităţii noastre pastorale". "Focul" conciliului ne cere tocmai asta: ne cere să exercităm în mod nou mărturia evangheliei pentru ca tocmai contemporanii noştri şi contemporanele noastre, cei mai tineri şi cele mai tinere în mod deosebit, să se poată simţi atinşi şi atinse de Domnul Isus, de ochii săi de milostivire, de mâinile sale care eliberează şi vindecă, de cuvintele sale care încurajează şi îndreaptă pe toţi să primească propria existenţă ca provenind de la iubirea Tatălui şi destinată la iubirea aproapelui. Destinată, pe scurt, să creeze o lume mai fraternă şi mai dreaptă.
(După L'Osservatore Romano, 11 octombrie 2022)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
