Din istoria vieții spirituale în Biserica Greco-Catolică [14] Ziua Morților

În creștinism moartea este sfârșitul vieții pământești și trecerea cu sufletul prin judecata particulară în așteptarea Învierii de Apoi. Pe lângă ceremonialul înmormântării şi alte pomeniri individuale, Biserica a introdus în cult pomeniri generale ale tuturor morţilor şi a fixat anumite zile speciale.

În Orient, din timpurile primare ale creştinismului, ziua morţilor s-a sărbătorit în sâmbăta Floriilor, adică cu o săptămână înaintea sărbătorii Învierii Domnului. În Occident, după ce Papa Bonifaciu al IV-lea (secolul al VI-lea) a transformat Panteonul din Roma (templul roman al tuturor zeilor) într-un templu creştin dedicat „tuturor sfinţilor”, Papa Grigore al III-lea, respectiv Papa Grigore al IV-lea, în secolul al XI-lea, au fixat atât data şi mesajul sărbătorii, cât şi universalitatea ei: 1 noiembrie - Ziua Tuturor Sfinţilor. În veacul al X-lea, Sf. Odilon, abate al mănăstirii Cluny din Franţa, adaugă o celebrare pe 2 noiembrie, ca zi de rugăciune pentru cei morţi. De atunci, din Evul Mediu, acest obicei, observat iniţial doar în Franţa, s-a răspândit în toată Europa şi se păstrează până azi. În 1311, Roma a stabilit oficial data de 2 noiembrie ca zi în care să fie celebrată pomenirea tuturor morţilor. Specificăm și necesitatea pastorală a Bisericii de a lupta cu Halloweenul prezent din primele secole în Bretania și Irlanda, reminiscență a sărbătorilor celte.

Un autor greco-catolic al vremii interbelice se oprește asupra semnificației simbolice a datelor diferite la care se comemorează ziua morților în biserica răsăriteană și în acea apuseană. În biserica apuseană Ziua Morţilor se ţine toamna, la 1 noiembrie, atunci când natura începe a muri, când frunzele copacilor cad, când florile se ofilesc şi iarba îngheaţă. Biserica apuseană le spune atunci oamenilor: aşa vă veţi ofili şi voi. Biserica răsăriteană este mai tainică şi mai profundă. Ea nu sărbătoreşte ziua morţilor toamna, când moare natura, ci primăvara când toate înviază. Când natura învie se sărbătoreşte învierea lui Lazăr. Sâmbăta învierii lui Lazăr este totodată şi Ziua Morţilor, zi apropiată de ziua învierii lui Hristos. Biserica răsăriteană zice atunci credincioşilor săi: Vedeţi cum învie natura, cum creşte speranţa? V-aţi pierdut pe careva drag? Nu pentru totdeauna. Vor învia şi ei, cum învie acum natura (cf. Sâmbăta Morţilor la Blaj. Pentruce sărbătoresc apusenii ziua morţilor toamna, iar noi răsăritenii primăvara, în „Unirea Poporului”, Blaj, nr. 15, 1931, p. 5).

Aşadar, Biserica Răsăriteană face pomenirea tuturor morţilor în Sâmbăta lui Lazăr, adică sâmbăta dinaintea duminicii Floriilor (Floriile sunt sărbătoarea Intrării Domnului Hristos în Ierusalim), adică cu o săptămână înaintea sărbătorii Paştilor. În perioada interbelică, Sinodul arhidiecezan din Blaj din 1927 stabilește ca ziua morţilor în Biserica Greco-Catolică din România să se ţină în sâmbăta lui Lazăr, când preoţii trebuie să iasă în procesiune în cimitire şi să oficieze slujba parastasului.

În Transilvania, datorită influenţei culturale şi religioase apusene, românii greco-catolici au introdus în propria lor tradiţie „Noaptea Luminii” respectiv „Luminaţia” în seara de 1 noiembrie a fiecărui an, sărbătorindu-şi în rugăciune morţii. Obiceiul s-a generalizat în Biserica Greco-Catolică din Transilvania la începutul secolului al XX-lea, iar această tradiţie a fost moştenită parţial şi de comunităţi locale ortodoxe transilvănene (care, spre a se diferenția, merg în cimitire în prima sâmbătă din luna noiembrie sau în sărbătoarea Sfinților Arhangheli din 8 noiembrie). De atunci, în toată Transilvania, la 1 noiembrie, cimitirele devin izvoare de lumină ce luminează întunericul oraşelor şi satelor ardelene. Deja în anul 1908 un autor greco-catolic notează: „Ziua morţilor a fost sărbătorită la 1 Noiemvrie şi de publicul nostru blăjean. Mărturisim sincer că am rămas foarte surprinşi de luminaţia neobișnuită din cimiter. Ce avem noi cu această sărbătoare a bisericei apusene? Pentru ce să nu ţinem seamă de Sâmbăta Floriilor, prescrisă de ritualul bisericei noastre? Nu e bine să copiem în toate pe străini, şi nu e frumos, ca chiar în Blaj să se încetăţănească sărbători şi datini străine” (în „Unirea”, Blaj, 1908, nr. 44, p. 369). Pe lângă păstrarea tradiției bizantine, o altă cauză a refutării acestui obicei este şi dorinţa de a nu proceda în mod asemănător maghiarilor (care erau romano-catolicii transilvăneni).

Dincolo de aspectul liturgic, mai există un aspect practic care este remarcat în viaţa religioasă a românilor, surprins atât de plastic în următorul paragraf. „Nu se poate spune că poporul român nu are cultul morţilor. Dar privind cimitirile noastre ai impresia că acest cult a murit şi el, înmormântat de cultul uitării morţilor. Jungle de buruieni, maidane pe care pasc, profanator, vitele, cimitirile multor parohii parcă aşteaptă şi ele să fie îngropate undeva, într-un decent şi ciudat cimitir al cimitirelor. Mormintele sunt îngrijite exact atât cât pretinde obiceiul şi cât permite timpul. Credincioşii noştri se pricep de minune să facă înmormântări frumoase, impresionante. Dar înainte de moarte nu ştiu să se pregătească pentru moarte, iar după ce a murit cineva, nu sunt obişnuiţi să-i cinstească mormântul. Preotul, prin predici, prin Sf. Liturghii pentru morţi, parastase, slujba din Sâmbăta lui Lazăr la cimitir, să mobilizeze elevii de la şcoală şi tineretul din parohie pentru curăţirea şi înfrumuseţarea cimitirului. A şasea poruncă bisericească ar trebui să fie aşa: «Să îngrijim mormintele morţilor măcar o dată pe an, înainte de Paşti», subliniind acel «măcar» care, fireşte, nu înseamnă «numai». Şi fiecare credincios ar trebui convins să lase cu limbă de moarte să i se îngrijească mormântul” (cf. Ingrijirea cimitirelor, în „Curierul Crestin”, Cluj, nr. 4, 1947) (Cf. Anton Rusal, Pietate și devoțiuni. Istoria vieții spirituale în Biserica Greco-Catolică din România (1918-1948). Vol. 1: Spiritualitatea laicală, Ed. Globe Edit, Beau Bassin, 2020).

pr.  dr. Anton Rus

Facultatea de Teologie Greco-Catolică, Blaj