Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


4 - = 3
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Speranţa, apă vie

 
Speranţa, apă vie
  • 18 Feb 2021
  • 209

de Raniero Cantalamessa
cardinal predicator al Casei Pontificale

Sfântul Paul face să derive din acţiunea Spiritului Sfânt fiecare dintre cele trei virtuţi teologale. Scrie el: "Căci în Spirit, noi aşteptăm din credinţă speranţa justificării. Pentru că în Cristos Isus nici circumcizia, nici necircumcizia nu au nicio putere, ci doar credinţa care lucrează prin iubire" (Gal 5,5-6; cf. Rom 5,5). Asta ne spune că Spiritul Sfânt este izvorul şi forţa vieţii noastre teologale. Îndeosebi este meritul său că putem "prisosi în speranţă: "Dumnezeul speranţei - scrie Apostolul - să vă umple de toată bucuria şi pacea în credinţă, ca să prisosiţi în speranţă prin puterea Spiritului Sfânt" (Rom 15,13).

Această legătură strânsă între virtutea teologală a speranţei şi Spiritul Sfânt este scoasă în evidenţă la începutul celui de-al doilea punct al mesajului Papei Francisc pentru Postul Mare, cel dedicat speranţei. Să-l recitim: "Samariteana, căreia Isus îi cere să bea la fântână, nu înţelege atunci când el îi spune că ar putea să-i ofere o «apă vie» (In 4,10). La început ea se gândeşte desigur la apa materială, în schimb Isus înţelege pe Spiritul Sfânt, cel pe care el îl va da din belşug în misterul pascal şi care revarsă în noi speranţa care nu dezamăgeşte". Această ultimă frază face aluzie la textul bine cunoscut din Rom 5,4-5, conform căruia "speranţa nu înşeală, pentru că iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Spiritul Sfânt care ne-a fost dat".

Speranţa a fost numită uneori "ruda săracă" între virtuţile teologale. Este adevărat, a fost un moment de reflecţie intensă despre tema speranţei, până să dea loc aşa-numitei "teologii a speranţei". Însă a lipsit o reflecţie despre raportul dintre speranţă şi Spiritul  Sfânt. Şi totuşi nu se înţelege particularitatea speranţei creştine şi alteritatea sa faţă de orice altă idee de speranţă, dacă nu este văzută în raportul său intim cu Spiritul Sfânt. El este cel care face diferenţa între "Principiul speranţei" al lui Ernest Bloch şi virtutea teologală a speranţei. Virtuţile teologale sunt astfel nu numai pentru că îl au pe Dumnezeu ca scop al lor, ci şi pentru că îl au pe Dumnezeu ca principiu al lor; Dumnezeu nu este numai obiectul lor, ci şi cauza lor. Sunt cauzate, insuflate, de Dumnezeu.

Noi avem nevoie de speranţă pentru a trăi şi avem nevoie de Spiritul Sfânt pentru a spera! A crede, a scris Charles Péguy, este uşor; Dumnezeu străluceşte aşa de mult în univers! Şi a iubi este relativ uşor: suntem aşa de nefericiţi că n-ar trebui să ne fie greu să avem milă unii de alţii. A spera este dificil. Ceea ce este uşor, spre ceea ce suntem înclinaţi, este în schimb a dispera; aceasta este marea ispită.

Aşa cum distingem două tipuri de credinţă: credinţa crezută şi credinţa care crede - adică, lucrurile crezute şi actul însuşi de a crede -, tot se întâmplă pentru speranţă. Există o speranţă obiectivă care indică lucrul sperat, moştenirea veşnică, şi există o speranţă subiectivă care este însuşi actul de a spera acel lucru. Aceasta din urmă este o forţă de propulsie spre înainte, un elan interior, o extindere a sufletului, o dilatare spre viitor, "o migraţie iubitoare a spiritului spre ceea ce speră", spunea "părintele deşertului" Diodoh de Fotice.

Unul din pericolele principale pe drumul spiritual este acela de a ne descuraja în faţa repetării aceloraşi păcate şi a succesiunii aparent inutile de propuneri şi recăderi. Speranţa ne mântuieşte. Ea ne dă forţa de a reîncepe mereu de la capăt, de a crede de fiecare dată că va fi data bună, a adevăratei convertiri. Făcând astfel, se înduioşează inima lui Dumnezeu care va veni în ajutorul nostru cu harul său.

O altă mare piedică pe drumul nostru, deosebit de simţită în acest timp de pandemie, este suferinţa. Se ajunge la capătul acesteia tot numai cu speranţa care este rod al Spiritului Sfânt. "Ne lăudăm în suferinţă, ştiind că suferinţa aduce răbdare, răbdarea - virtute, virtutea - speranţă" (Rom 5,3-4). Spiritul Sfânt atestă duhului nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu, iubiţi de el, şi făcând astfel ne insuflă forţa pentru a nu capitula în faţa contrarietăţilor şi a crucilor.

Nu trebuie să ne mulţumim să avem speranţă numai pentru noi. Spiritul Sfânt vrea să facă din noi semănători de speranţă. Nu există dar mai frumos decât a răspândi speranţa în casă, în comunitate, în Biserica locală şi universală. Ea este ca anumite produse moderne care regenerează aerul, parfumând un întreg ambient.

Despre "cum" să fim martori ai speranţei care este în noi, n-aş şti să spun cuvinte mai simple şi mai concrete decât cele pe care Papa Francisc le scrie în mesajul său: "În Postul Mare, să fim mai atenţi să «spunem cuvinte care încurajează, care întăresc, care dau putere, care consolează, care stimulează, în loc de cuvinte care umilesc, care întristează, care supără, care dispreţuiesc». Uneori, pentru a da speranţă, este suficient a fi «persoană gentilă, care pune deoparte preocupările sale şi urgenţele sale pentru a acorda atenţie, pentru a dărui un zâmbet, pentru a spune un cuvânt de stimulare, pentru a face posibil un spaţiu de ascultare în mijlocul atâtor indiferenţe»".

Există un text despre speranţă în Biblie care pare înzestrat cu o putere aproape sacramentală de a produce ceea ce semnifică. Vorbeşte despre aripi care le cresc celor care speră:

"Cei tineri obosesc,
iar cei maturi se ostenesc şi se poticnesc
dar cei care speră în Domnul îşi întăresc puterea,
se înalţă ca pe aripi de vultur,
aleargă, dar nu ostenesc,
umblă, dar nu obosesc" (Is 40,30-31).

(După L'Osservatore Romano, 17 februarie 2021)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

 

 



Sursa:ercis.ro

Știri din aceeași categorie