Dimensiunea antropologică a evanghelizării

Prima parte: PENTRU O PASTORALĂ A TINERILOR ÎN SLUJIREA VIEȚII ȘI A SPERANȚEI

Dincolo de dezacorduri

În gândurile propuse până acum, am reliefat înțelegerea Evangheliei ca un eveniment, Dumnezeu vorbește în Isus, iar evanghelizarea reprezintă strălucirea Sa prin medierea Bisericii. Trebuie acum să introducem o precizare importantă, care privește poziționarea omului în cadrul Revelației și în consecință în dinamica evanghelizării[1].

Unul dintre elementele fundamentale ale înțelegerii creștine a revelației, este această dăruire în istorie, mai mult caistorie. Sfânta Scriptură atestă cum revelația divină asumă fizionomia unei intrigi, care unifică într-o unică tradiție spirituală multe aventuri umane, astfel încât pentru a cunoaște revelația lui Dumnezeu, noi privim la istoria lui Avraam, a lui Moise, a profeților, al întregului Israel: nu doar pentru simplul fapt că viețile lor sunt exemplare pentru credință, ci datorită faptului că în ele și prin ele Dumnezeu se dăruiește, se face cunoscut[2].

Chiar de la începuturi revelația se realizează prin asumarea antropologică, în ascultarea lui Isus, unde este deplin revelat  atât chipul lui Dumnezeu: “ Isus i-a spus: „De atâta timp sunt cu voi, şi tu nu m-ai cunoscut, Fílip? Cine m-a văzut pe mine l-a văzut pe Tatăl. Cum poţi spune: «Arată-ni-l pe Tatăl!»? Nu crezi că eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în mine? Cuvintele pe care vi le spun nu le spun de la mine; dar Tatăl, care rămâne în mine, face lucrările sale“[3], cât și chipul omului: ” Aşadar, Isus a ieşit afară purtând coroana de spini şi haina de purpură. Iar Pilát le-a zis: „Iată omul!”[4].

Cunoaștem faptul că, datorită persoanei lui Isus, privirea asupra divinului și asupra omului numai pot fi înțelese ca divergente, Dumnezeu și omul pot fi cunoscuți doar împreună, tocmai de aceea,  putem afirma că evanghelizarea nu poate fi înțeleasă plecând de la un decalaj care conduce, plecând de sus sau de jos, de la divin sau de la uman, cu toate ambiguitățile care derivă în cateheză (kerygmatică versus antropologică), în pastorația tinerilor (doctrină versus animație), în liturgie (mister veșnic versus rit). Punctul de plecare în transmiterea credinței nu poate să fie decât acea singulară unitate a divinului și umanului care s-a realizat în Isus: adevăr divin deja mediat într-o istorie umană, o libertate umană care este perfecta transparență a Misterului[5].

De aici și numeroasele implicații și consecințe pentru evanghelizare: “ Învățăturile Bisericii despre situațiile contingente sunt supuse unor noi și continue dezvoltări, și pot constitui subiect de discuție, însă nu putem evita să fim concreți – fără a pretinde să intrăm în detalii – pentru ca marile principii sociale să nu rămână simple indicații generale care nu interpelează pe nimeni. Trebuie trase concluzii practice, astfel încât „să poată avea un impact mai mare și asupra situațiilor complexe de astăzi”. Păstorii, luând în considerare aporturile diferitelor științe, au dreptul de a formula opinii despre tot ceea ce se referă la viața persoanelor, din moment ce misiunea evanghelizării implică și cere o promovare integrală a fiecărei ființe umane. Nu se mai poate afirma că religia trebuie să se limiteze la domeniul privat și că există numai pentru a pregăti sufletele pentru cer. Știm că Dumnezeu dorește fericirea fiilor săi și pe acest pământ, deși sunt chemați la plinătatea veșnică, pentru că el a creat toate lucrurile „ca să ne bucurăm de ele” (1Tim 6,17), pentru ca toți să se poată bucura de ele. Așadar, convertirea creștină cere să se reconsidere „în special tot ceea ce se referă la ordinea socială și la obținerea binelui comun”[6].

O evanghelizare autentică dobândește mereu profunde implicări sociale: generează o etică relațională care se exprimă în comuniune fraternă a ucenicilor în primirea celor mai slabi, implicarea pentru găsirea binelui comun. Totuși, evanghelizarea nu poate fi considerată doar din punct de vedere sociologic, ci trebuie să reflecte în mod esențial evenimentul revelației divine și actul evanghelizării pe care o mărturisește: “ Pentru Biserică, opțiunea față de săraci este mai întâi o categorie teologică, înainte de a fi una culturală, sociologică, politică sau filozofică. Dumnezeu le acordă lor „prima sa milostivire”. Această preferință divină are consecințe în viața de credință a tuturor creștinilor, chemați să aibă „acea atitudine care este în Cristos Isus” (Fil 2,5). Inspirată de ea, Biserica a făcut o opțiune față de săraci înțeleasă ca o „formă specială de primat în exercitarea carității creștine, despre care dă mărturie toată tradiția Bisericii”. Această opțiune – arăta Benedict al XVI-lea – „este implicită în credința cristologică în acel Dumnezeu care s-a făcut sărac pentru noi, pentru a ne îmbogăți prin sărăcia sa”[165]. Pentru aceasta doresc o Biserică săracă pentru cei săraci. Ei au multe să ne învețe. În afară de a fi părtași de sensus fidei, prin propriile suferințe îl cunosc pe Cristos suferind. Este necesar ca toți să ne lăsăm evanghelizați de ei. Noua evanghelizare este o invitație de a recunoaște forța mântuitoare a existenței lor și de a o așeza în centrul drumului Bisericii. Suntem chemați să-l descoperim pe Cristos în ei, să le împrumutăm glasul nostru în susținerea cauzelor lor, dar și să le fim prieteni, să-i ascultăm, să-i înțelegem și să primim înțelepciunea misterioasă pe care Dumnezeu vrea să ne-o comunice prin intermediul lor”[7].

Trecerea peste acest abis/decalaj între divin și uman, nu este doar o chestiune pur speculativă, dar este o necesitate cu consecințe practice care trebuie să apară în mod convingător în opera de evanghelizare, omul în locurile unde trăiește cele mai profunde răni, are parte de abundența belșugului harului și milostivirii lui Dumnezeu, aceasta este propunerea lui Isus în Evanghelii[8].

 Evanghelia și educația

Concentrându-ne atenția asupra orizontului pastoralei tinerilor în care se înscrie prezentul articol, implică faptul că legătura dintre evanghelizare și educație nu trebuie înțeleasă ca o coordonare a două instanțe extrinseci, ci ca o polaritate internă al faptului însuși al revelației. Raportul dintre educație și credință nu poate fi înțeles ca și cum credința ar fi scopul ultim iar educația mijlocul pentru a-l ajunge (este riscul prezent în mod obiectiv prezent în expresia a educa la credință), deoarece un astfel de raport menține viu realitatea extrinsecă a celor două. Credința nu se poate limita la a indica un ideal de ajuns, ea generează o țesătură de raporturi și o constelație de practici simbolice care sunt acelea de care are omul nevoie pentru a se regăsi pe sine însuși[9].

Dintr-un alt punct de vedere, raportul nu poate fi înțeles ca și cum credința ar fi un subiect educativ de sine stătător, dincolo de complexitatea multiplelor medieri culturale în interiorul cărora se formează identitatea istorică a credincioșilor. În realitate cine educă sunt mereu credincioși, chemați să verifice nu doar propria coerență a vieții cu Evanghelia pe care o proclamă, ci mai ales aceea a unei coerențe culturale cu Evanghelia, mai bine zis un mod de a citi și interpreta Evanghelia care să fie conformă în mod real cu voința Domnului. În acest sens educația creștină nu poate fi dedusă în mod simplist din cuvintele Evangheliei (perspectivă doctrinară), ci trebuie mai ales să fie elaborată din epocă în epocă, valorizând cu un discernământ sănătos toate resursele gândirii și ale experienței[10].

Acest raport între evanghelizare și educație, în lumea  eclezială contemporană, presupune observarea atentă a două aspecte. Primul ar putea fi numit ca o necesitate de redescoperire intrinsecă a valenței educative a creștinismului. A fi educați semnifică în mod necesar a fi precedați ceea ce face ca raportul educațional să pună imediat problema viziunii lumii în care suntem introduși, suscitând întrebările cele mai radicale ale existenței. Al doilea element privește necesitatea recunoașterii sensului pe care îl au primii ani din viață pentru deschiderea către credință[11]. Cuvintele Psalmilor care arată în abandonarea încrezătoare, ca un “copil înțărcat la [sânul] mamei sale”[12], modelul adevăratului Israelit credincios, se împlinesc în manieră supremă în Isus Cristos: “Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu; Fiul unic al lui Dumnezeu, cel care este spre pieptul Tatălui, el l-a revelat”[13]. A intra în Împărăție este, deci,  modul de a intra în această atitudine a Fiului, a lăsa pe Dumnezeu să împărățească peste fiecare.  

Această bogată perspectivă evanghelică, ne sugerează faptul ca, să nu fie considerată împlinirea adultă doar o simplă independență sau autonomie, ci mai ales ca o capacitate de a asuma în mod liber și de a onora cu propria dăruire acea logică a darului în care suntem în mod gratuit incluși, chiar din prima clipă a vieții. În primele faze ale vieții, libertatea nu se găsește ca în adult, în condiție de a se putea exercita, ci mai ales în interiorul unui proces care este înainte de toate de configurare (copilărie), care vine pusă la încercare (adolescență) și în sfârșit deschiderea și orientarea decisivă (tinerețea). Toate aceste procese au loc în interiorul familiei, culturii, limbii, ambientului social, de aceea evanghelizarea trebuie îndreptată către om – la tot omul- în devenirea sa permanentă în ceea ce privește misterul ultim al identității sale[14]. 

        Evanghelia și conștiința

Din cele expuse până acum, apare clar faptul că, ascultarea revelației are ceva decisiv de spus educatorilor creștini, dar nu numai lor. Conștiința omului poartă din totdeauna înscrisă în ea o memorie a lui Dumnezeu, o orientare fundamentală către bine și adevăr, care constituie un punct de referință fundamental pentru orice parcurs educativ. Este marea temă a demnității și libertății conștiinței, revendicat cu insistență de dezbaterile contemporane[15]. 

Papa Benedict al XVI-lea a dedicat o reflecție extraordinară, într-un eseu emblematic intitulat L`elogio della coscienza ‚- Elogiul conștiinței-, unde plecând de la afirmațiile Sfântului Pavel conținute în Epistola către Romani: ” Cât timp păgânii, care nu au Legea, fac din fire [faptele] Legii, ei, care nu au Legea, sunt Lege pentru ei înșiși. Ei arată că fapta Legii este scrisă în inimile lor și despre aceasta dau mărturie atât conștiința lor, cât și gândurile lor care, pe rând, îi acuză sau îi dezvinovățesc”[16], autorul afirmă că:” primul, pentru a spune,  nivel ontologic al conștiinței, consistă  în faptul că a fost infuzată în noi ceva asemănător unei memorii originare a binelui și al adevăratului (cele două realități coincid); ¬ [....] există o tendință intimă de a fi al omului, făcut după imaginea lui Dumnezeu, încât lui Dumnezeu este conformă. Începând de la rădăcina sa, ființa omului sesizează o armonie cu câteva lucruri și se găsește în contradicție cu altele. Această anamneză a originii care derivă din faptul că ființa noastră este constituită după asemănarea lui Dumnezeu, nu e o știință deja articulată în mod conceptual, unei cutii de conținuturi care ar aștepta doar să fie chemate să iasă afară. Ea este, pentru a spune, un sens interior, o capacitate de recunoaștere, astfel încât cel ce vine interpelat, dacă nu este în mod interior aplecat asupra lui, este capabil să recunoască în sine ecoul”[17].

Pe această anamneză a Creatorului, continuă papa Benedict, se fondează posibilitatea misiune de evanghelizare: ” Evanghelia poate, dimpotrivă, trebuie să fie predicată păgânilor, deoarece ei înșiși, în intimul lor, o așteaptă”[18]. Dar cum se înțelege imediat, pe această structură originară a conștiinței se fondează și posibilitate educației morale, care în evanghelizare se constituie ca un moment determinant[19]. 

Acest fapt cere un mare angajament cultural, pentru a reuși să înfruntăm gândirea sistematică de anihilare a conștiinței care a fost și este promovată înainte de toată gândirea modernă. Ajunge să ne gândim la ce susține F. Nietzsche într-unul din textele sale celebre: ”Conținutul conștiinței noastre este tot ceea ce în anii copilăriei ne era cerut fără un motiv de persoane pe care le veneram sau temeam. Din conștiință vine deci stimulat acel sens de a face/trebui, (”aceasta trebuie să fac, și aceea să nu fac”) care nu cere: de ce trebuie? – În toate cazurile în care un lucru vine făcut cu un ”deoarece”, omul acționează fără conștiință; totodată nu de aceea împotriva ei. – Credința în autoritate este izvorul conștiinței: aceasta deci nu este vocea lui Dumnezeu în inima omului, ci vocea unor oameni în om”[20]. 

Moralitatea, în această perspectivă, devine nimic altceva decât ”instinctul turmei în individ”[21]. Rezultatul acestei opere de anihilare este, că trecerea de la copilărie la vârsta adultă este înțeleasă ca o emancipare a vocii conștiinței, redusă la o simplă moștenire a copilăriei. De aceea, despre conștiința ca voce a lui Dumnezeu se continuă a se vorbi măcar copiilor, dar atât de puțin tinerilor sau adulților. Drept pentru care, fericitul J.H. Newman afirmă cu o subtilă ironie: ” În zilele noastre, în spiritul unui număr mare de persoane, drepturile și libertatea de conștiință nu servesc mai puțin decât conștiinței”[22].

Tocmai în acest plan, evanghelizarea și educația, trebuie înțelese în reciprocitatea lor originară. Ce este de fapt evanghelizarea dacă ea nu ajunge să plăsmuiască comportamentul, să dea formă libertății, să genereze un obicei de viață bun? De cealaltă parte ce rămâne din educație dacă ea nu țintește către conștiință, dacă nu dezvoltă sensul moral în tineri, dacă nu trezește în tineri percepția valorii deciziilor pe care le iau? O educație care nu este orientată către moralitate se reduce la o simplă instruire, socializare mai mult sau mai puțin, cu rezultate de cele mai multe ori falimentare. Evanghelizarea care nu conduce către o convertire a vieții, a trecerii de la omul cel vechi la cel nou, nu transmite altceva decât o încrengătură de informații superficiale religioase, o structură externă de credințe și tradiții[23]. 

Este vorba, deci, de o recâștigare la lumina Evangheliei a unei profunde capacități de a citi experiența omului contemporan, de a restitui tinerilor un limbaj care să permită lor să înțeleagă vocea conștiinței pentru a-și interpreta trăirile. Doar așa se va putea trece peste acel abis între sentimente și judecăți, între afecte și gânduri, între dorință și cunoaștere care constituie cea mai mare încercare pentru educația și evanghelizarea de astăzi. Dacă cultura dominată de tehnică a renunțat la idea că în inima omului există un logos[24] comun, prima preocupare a ucenicilor Domnului este de a arăta că acel logos există – fundament al solidarității între toți – și că acest logos este în mod profund legat de Logos-ul lui Dumnezeu.