EVANGHELIZAREA TINERILOR (PRIMA PARTE)

EVANGHELIZAREA : dimensiunile constitutive ale misiunii ecleziale -  Noua evanghelizare

Termenul de evanghelizare nu are o semnificație univocă în cadrul lexicului eclezial comun. Dacă la începutul anilor 1950 apărea ca o specie de neologism pastoral, cu toate că este înrădăcinat în Noul Testament, după circa 20 de ani acesta va fi  considerat ca expresie privilegiată, pentru a exprima misiunea Bisericii în lumea contemporană, substituind termenul de aggiornamento -(update)- , care între timp evidențiase anumite ambiguități. Cuvântul evanghelizare a fost acceptat ca expresie a: vestirii credinței, totalitatea ministerului Cuvântului, întreaga sarcină a Bisericii[1]. 

O asemenea pluralitate de sensuri, depinde de faptul că, în folosirea uzuală, termenul evanghelizare asumă mai mult o valență practică a unei imagini conducătoare pentru acțiunea pastorală decât aceea a unui concept clar definit. 

Astfel, în cadrul în ariilor culturale occidentale,  în mod special pe continentul european, prin evanghelizare se exprimă impulsul unei reînnoite inițiative ecleziale în fața secularizării și des-creștinării societății, în alte părți ale lumii se remarcă distanța care subzistă între vestirea adevărului teologal și transmiterea ei istorică în formele culturale ale Occidentului. În acest sens, pe continentul african și asiatic se vorbește de înculturare, în timp ce pe continentul sud-american primește valența unei promovări umane integrale legată de tema liberării[2]. 

Privind mai bine, vedem că un element comun, care în toate contextele însoțește evanghelizarea, este referința la cultură, privită fie în sens umanist, mai ales în Europa, sau în sens antropologic în cadrul structurilor sociale. La baza unei astfel de convergențe stă celebrul diagnostic al Papei Paul al VI-lea, care identifica în “ ruptura dintre Evanghelie și cultură ca drama epocii noastre” cerând „ a face totul în vederea unei generoase evanghelizări a culturii, mai exact al culturilor”[3].

În anii succesivi Conciliului Vatican II, angajamentul  luat pentru depășirea fracturii sus menționate, a constituit referința principală pentru dezbaterea referitoare la noua evanghelizare. Prima etapă este sintetizată de exortația apostolică Evangelii nuntiandi, privitor la modul corect de a stabili raportul corect, între evanghelizare și promovarea umană în cadrul contextului sociocultural al anilor 1970[4]. Un al doilea moment important îl constituie noua evanghelizare a Papei Ioan Paul al II-lea asumat ca sumă comună a magisteriului său pastoral pe care papa Benedict al XVI-lea la reluat și reformulat în Sinodul dedicat acestei provocări din anul 2012[5]. Începutul unei noi etape poate să fie considerată promulgarea Exortației apostolice Evangelii gaudium, în care papa Francisc ne prezintă viziunea sa despre vestirea creștinismului și ne indică liniile programatice ale pontificatului său[6].

Pentru noi în mod real și necesar pare evidentă reflecția asupra unor elemente fundamentale pentru a determina liniile operative, referitor la diferite și deosebite situații pastorale, adică: dimensiunea teologică, dimensiunea antropologică si dimensiunea eclezială.

 Dimensiunea teologică a evanghelizării

 Revelație și evanghelizare

Prima și fundamentala considerație legată de evanghelizare, privește raportul acesteia cu revelația: acțiunea evanghelizatoare își găsește în revelație nu numai începutul, ci mai ales rădăcina propriei sale origini neîncetate din care izvorăște. Lungul drum de la considerarea revelației ca o simplă comunicare a unor doctrine până la actul cu care Dumnezeu se autocomunică[7] oamenilor, chemându-i la deplina comuniune cu El, a durat până la Conciliul Vatican II: “ Prin această revelație, Dumnezeu cel nevăzut (cf. Col 1, 15; 1 Tim 1, 17), în belșugul iubirii Sale, Se adresează oamenilor ca unor prieteni (cf. Ex 33, 11; In 15, 14-15) și intră în relație cu ei (cf. Bar 3, 38) pentru a-i chema și a-i primi la împărtășire cu El. Această economie a revelației se împlinește prin fapte și cuvinte legate strâns între ele, astfel încât lucrările săvârșite de Dumnezeu în istoria mântuirii scot în relief și confirmă învățătura și realitățile semnificate prin cuvinte, iar cuvintele proclamă lucrările și luminează misterul conținut în ele. Însă, profunzimea adevărului dezvăluit prin revelație, atât despre Dumnezeu cât și despre mântuirea omului, ne strălucește în Cristos, care este Mijlocitorul și, în același timp, plinătatea întregii revelații”[8].

Exortația apostolică post sinodală Verbum Domini a papei Benedict al XVI-lea face referință la acest  pasaj afirmând: “ Noutatea revelației biblice constă în faptul că Dumnezeu se face cunoscut în dialogul pe care dorește să-l aibă cu noi”[9]. 

Pentru a face prezentă această imagine, teologia actuală a făcut mereu referire la categoria “evenimentului”. În  acest mod, ea a recuperat necesitatea de a se referi la istoria lui Isus ca loc în care se discerne adevărul despre Dumnezeu și forma narativă,  a atestării sale evanghelice ca limbaj originar al credinței. Prin intermediul acestei categorii, teologia a încercat să răspundă epocii luminilor și culturii moderne, trăită pe presupunerea unei ireconciliabile înstrăinări între știință și credință. Terminologia evenimentului, folosit de teologie, ca o categorie a dialogului dintre Dumnezeu și om, preferată de Magisteriu, sugerează de fapt o apropiere de tema adevărului divin care cere în mod necesar includerea actului libertății omului ca moment originar al științei[10].

Papa Benedict al XVI-lea, atunci cardinalul Ratzinger, clarifică acest parcurs al evanghelizării ca misiune eclezială: “ Scriptura este mărturia esențială a revelației, dar revelația este ceva viu, mai mare  - deoarece astfel ea trebuie să ajungă la destinație și trebuie să fie percepută, altfel ea nu a devenit “revelație”. Revelația nu este un meteorit căzut pe pământ, care se găsește undeva ca o masă masivă de rocă din care se pot preleva eșantioane minerale, pentru a le purta în laborator și a le analiza. Revelația are instrumente, dar nu se poate despărții de Dumnezeul cel viu, și interpelează mereu persoana vie la care ea ajunge”[11].

Evanghelia nu este doar un cuvânt despre Dumnezeu adus de Isus, care poate fi primită doar ca și o simplă veste, ci este ceea ce se spune, perfect și definitiv despre Dumnezeu în El, ceea ce se poate primi doar intrând în relația pe care El o are cu Tatăl[12]. O astfel de primire produce o transformare radicală și profundă pe care evanghelistul Ioan o definește în acești termini: “ Însă celor care l-au primit, celor care cred în numele lui, le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din voința trupului, nici din voința bărbatului, ci din Dumnezeu s-au născut”[13].

Este clar faptul că reînnoita înțelegere a revelației nu poate fi redusă doar la simpla transmitere și difuzare a unui mesaj sau a unei învățături, ci va trebui înțeleasă ca o răspândire a evenimentului revelației prin viața celui care a primit forța transformatoare și poate să devină astfel, în mod cert, mijlocitor pentru alții[14]. Aceasta este și linia indicată în mod curajos și atrăgător de Evangelium gaudium al Papei Francisc: “ Bucuria evangheliei umple inima și viața celor care se întâlnesc cu Isus. Cei care se lasă mântuiți de el sunt eliberați de păcat, de tristețe, de golul interior, de izolare. Cu Isus Cristos mereu se naște și se renaște bucuria. În această exortație doresc să mă adresez credincioșilor creștini, pentru a-i invita la o nouă etapă evanghelizatoare marcată de această bucurie și pentru a arăta căi pentru drumul Bisericii în următorii ani”[15]. Evanghelizarea se poate realiza doar în interiorul unei dinamici de dialogice și procesuale, mărturia Bisericii nu va putea să aibă altă formă decât aceia a unei însoțiri pastorale care pune cuvântul lui Cristos în dialog cu circumstanțele concrete ale vieții, astfel încât să apară fascinația pentru adevăr. Acest lucru implică o reflecție teologică serioasă asupra logicii care caracterizează itinerariile prin care vine propovăduită credința, pentru a nu crea un model pastoral doar dogmatic, cum de obicei se întâmplă, într-o formă superficială -  o simplă variație de conținuturi - sau reactivă – o trimitere doar la partea de experimentare[16].

  Tradiția și evanghelizarea

Un aport esențial pentru înțelegerea evanghelizării vine dat de nucleul ideii catolice de Traditio. Aceasta, de fapt, nu este doar o simplă transmitere a unui corp doctrinar, de uzanțe, obiceiuri sau de precepte încredințate discipolilor, ci este trăirea permanentă vie în râul vieții ecleziale, a izvorului însăși care-l alimentează. Cum o confirmă și Exortația Apostolică Verbum Domini: “ Tradiția vie este esențială pentru ca Biserica să poată crește în timp în înțelegerea adevărului revelat în Scripturi; de fapt, „prin aceeași tradiție cunoaște Biserica întregul canon al Cărților Sfinte și înseși textele sfinte sunt înțelese prin ea mai profund, iar acțiunea lor devine tot mai vie”. În definitiv, tradiția vie a Bisericii ne face să înțelegem în mod corespunzător Sfânta Scriptură drept cuvânt al lui Dumnezeu. Deși cuvântul lui Dumnezeu precedă și întrece Sfânta Scriptură, totuși, deoarece este inspirată de Dumnezeu, ea conține cuvântul divin (cf. 2Tim 3,16) „în mod cu totul singular”[17].

Tradiția eclezială nu este numai acțiunea prin care Biserica transmite ceea ce a primit, ca o realitate aflată în posesia sa, ci în faptul că prin medierea mărturisirii sale istorice, se menține vie și se transmite principiul transcendent al Credinței. Teologul Yves Congar făcând referință la acest lucru, în a înțelege Tradiția doar ca și “ o referință al prezentului la trecut, nu este foarte exactă. Există mai ales prezența trecutului în prezent, prezența evenimentelor constitutive al raportului religios în fiecare moment al timpului de ei deschis, situat și constituit; prezența principiului în toată dezvoltarea ei. ...Privit așa, tradiția nu urmează timpul, ci îl învinge”[18].

Afirmația teologului francez ne ajută să corectăm prejudecățile de natură istorică care de multe ori îngreunează judecățile noastre pastorale, diferența esențială se regăsește nu între  vremea lui Isus și a noastră, ci între El și cei care-L urmează: “ O vestire reînnoită oferă celor care cred, chiar și celor lâncezi sau nepracticanți, o nouă bucurie în credință și o rodnicie evanghelizatoare. În realitate, centrul său, esența sa este mereu aceeași: Dumnezeu care a manifestat iubirea sa de necuprins în Cristos mort și înviat. El îi înnoiește mereu pe credincioșii săi, oricât ar fi ei de bătrâni, iar ei „își întăresc puterea, se înalță ca pe aripi de vultur, aleargă, dar nu ostenesc, umblă, dar nu obosesc” (Is 40,31). Cristos este „evanghelia veșnică” (Ap 14,6) și este „același ieri și astăzi și întotdeauna” (Evr 13,8), însă bogăția și frumusețea sa sunt inepuizabile. El este mereu tânăr și izvor constant de noutate. Biserica nu încetează să se uimească înaintea „profunzimii bogăției, a înțelepciunii și a științei lui Dumnezeu” (Rom 11,33). Spunea sfântul Ioan al Crucii: „Acest preaplin de înțelepciune și știință a lui Dumnezeu este atât de profund și de necuprins încât, deși sufletul îl cunoaște, poate întotdeauna să pătrundă și mai în profunzime”. Sau, așa cum afirma sfântul Irineu: „[Cristos], prin venirea sa, a adus cu sine orice noutate”. El poate mereu, cu noutatea sa, să reînnoiască viața și comunitatea noastră și, chiar dacă străbate epoci întunecate și slăbiciuni ecleziale, propunerea creștină nu se învechește niciodată. Isus Cristos poate să desființeze inclusiv schemele plictisitoare în care pretindem să-l închidem și ne surprinde cu permanenta sa creativitate divină. De fiecare dată când încercăm să ne întoarcem la izvor și să recuperăm prospețimea originală a evangheliei apar noi drumuri, metode creative, alte forme de exprimare, semne mai elocvente, cuvinte încărcate de semnificație reînnoită pentru lumea actuală. În realitate, orice acțiune evanghelizatoare autentică este mereu „nouă”[19].

Evenimentul cristologic continuă să nutrească din interior creșterea organică a tradiției, în continuitatea vitală a conținuturilor și prospețimea totdeauna nouă a formelor sale, afirmă propria calitate escatologică, permanentă și de netrecut, prezența trecutului în prezent[20].

În această perspectivă trebuie înțeleasă centralitatea misterului euharistic în cadrul vieții creștine. Euharistia nu este o excepție miraculoasă de la o așa zisă slăbire a mesajului originar al Evangheliei, ci mai ales ca punct maxim al răspândirii mesajului. Tocmai de aceea, Euharistia este propusă de Conciliul Vatican II, „ izvor și culme a evanghelizării”[21]. Dinamica sacramentală, care constituie axa structurală a tradiției, ne arată că în centrul evanghelizării este chiar acțiunea lui Isus, iar primirea Evangheliei are forma unei întâlniri personale cu El, fără ca nimeni și nimic să-l poată înlocui. Credința creștină se regăsește în siguranța de a nu fi doar o opțiune subiectivă, ci recunoașterea arătării Domnului nostru care este accesibil, posibil tuturor. Instrumentele pe care Biserica le are la dispoziție pentru a evangheliza nu sunt altele decât cele care se hrănesc din credința sa[22], pe care Isus le-a transmis generațiilor: atenția privitor la gradualitatea drumurilor, timpul avut la dispoziție pentru maturizarea deciziilor, deciziile luate la momentul oportun care nu pot fi înlăturate.

Lumea contemporană pare să transmită Bisericii că trebuie să se ocupe de cultura și de problemele timpurilor noastre pentru a convinge pe alții să devină creștini, mai mult decât a fi fidelă propriei sale identități. Riscăm așadar ca discipoli și misionari să cădem în tentația de a adapta credința la sensibilitățile unei epoci sau forme culturale. Este nevoie ca tradiția să se realizeze sub forța Spiritului Sfânt și printr-un discernământ răbdător. Problema cum să evanghelizezi propria epocă nu este alta decât problema cum poți trăi în ea ca un adevărat creștin.

 Primatul kerygmei și al acțiunii Spiritului Sfânt în evanghelizare

Am văzut până acum că evanghelizarea nu este doar o activitate lăsată la voia unor generoși discipoli sârguincioși, ci mai ales o acțiune care se desfășoară sub semnul inițiativei divine. Astăzi, într-un regim de religiozitate autoreferențială, pare în mod categoric urgent să insistăm asupra faptului că prin predicarea apostolică este Dumnezeu însuși care ne vorbește. Sfântul Pavel le scrie astfel celor din Tesalonic: “ Şi, de aceea, noi îi mulţumim lui Dumnezeu fără încetare pentru că, primind cuvântul lui Dumnezeu pe care l-aţi auzit de la noi, l-aţi primit nu ca pe un cuvânt al oamenilor, ci aşa cum este într-adevăr, ca pe cuvântul lui Dumnezeu, care lucrează cu putere în voi, cei care credeţi”[23]. Studiile neo- testamentare recente privitor la predicare au evidențiat că fenomenul care se verifică în cuvântul predicat este că Cristos devine prezent în el și prin el întâlnește pe cei care ascultă[24]. 

În această perspectivă, am putea citi și cuvintele surprinzătoare ale lui Isus, în contextul trimiterii misionare: “ Şi, de aceea, noi îi mulţumim lui Dumnezeu fără încetare pentru că, primind cuvântul lui Dumnezeu pe care l-aţi auzit de la noi, l-aţi primit nu ca pe un cuvânt al oamenilor, ci așa cum este într-adevăr, ca pe cuvântul lui Dumnezeu, care lucrează cu putere în voi, cei care credeți”[25].

Putem completa această parte, subliniind din perspectiva textelor neo-testamentare, faptul că vestirea creștină își are originea în domnia Celui înviat, proclamată în kerygma[26], și împlinirea în puterea Spiritului, care convinge inimile să se deschidă la bine și la adevăr. 

Legătura dintre evanghelizare și biruința pascală a Celui Înviat,  este evidențiată în mod clar, în grandiosul final al Evangheliei lui Matei: “ Apoi cei unsprezece discipoli au mers în Galiléea, pe muntele hotărât lor de Isus. Cum l-au văzut, s-au prosternat în faţa lui, dar unii se îndoiau.  Apropiindu-se, Isus le-a vorbit: „Mi-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ.  Aşadar, mergând, faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să ţină toate câte v-am poruncit! Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii!”[27].

În acest sens, trebuie înțeles îndemnul Exortației Apostolice Evangelii gaudium[28], la o redescoperire a dimensiune kerygmatice a misiunii. Vestirea creștină trebuie să privească înainte de toate evenimentul mântuirii pascale, care este fundamentul întregii vieți creștine: “ Am redescoperit că și în cateheză un rol fundamental îl are prima vestire sau „kerygma„, care trebuie să ocupe centrul activității evanghelizatoare și al oricărei intenții de reînnoire eclezială. Kerygma este trinitară. Este focul Duhului care se dăruiește sub formă de limbi și ne face să credem în Isus Cristos, care cu moartea și învierea sa ne revelează și ne comunică milostivirea infinită a Tatălui. Pe buzele catehetului răsună mereu prima vestire: „Isus Cristos te iubește, și-a dat viața pentru a te mântui și acum este viu alături de tine, în fiecare zi, pentru a te lumina, a te întări, a te elibera”. Când spunem că această vestire este „prima”, asta nu înseamnă că se află la început și după aceea se uită sau se înlocuiește cu alte conținuturi mai importante. Este prima în sens calitativ, pentru că este vestirea principală, aceea pe care trebuie s-o ascultăm mereu din nou în moduri diferite și pe care trebuie s-o vestim mereu din nou în timpul catehezei într-o formă sau alta, în toate etapele și momentele sale. Pentru aceasta și „preotul, ca și Biserica, trebuie să crească în conștiința nevoii sale permanente de a fi evanghelizat”[29].

De acea “ N-ar trebui să se creadă că în cateheză kerygma este abandonată în favoarea unei formări care s-ar presupune că este mai „solidă”. Nu există nimic mai solid, mai profund, mai sigur, mai consistent și mai înțelept decât această vestire. Toată formarea creștină este înainte de toate aprofundarea kerygmei, care se concretizează tot mai mult, care nu încetează niciodată să lumineze lucrarea catehetică și care permite să se înțeleagă în mod adecvat semnificația oricărei teme care se dezvoltă în cateheză. Este vestirea care răspunde la dorința puternică de infinit care există în fiecare inimă omenească. Centralitatea kerygmei solicită câteva caracteristici ale vestirii care astăzi sunt necesare oriunde: să exprime iubirea mântuitoare a lui Dumnezeu care precedă obligația morală și religioasă, să nu impună adevărul și să facă apel la libertate, să posede unele accente de bucurie, încurajare, vitalitate și un echilibru armonios care să nu reducă predica la câteva doctrine uneori mai mult filozofice decât evanghelice. Asta cere de la evanghelizator, câteva dispoziții, care ajută să se primească mai bine vestirea: disponibilitate, deschidere la dialog, răbdare, primire cordială lipsită de judecată”[30].

Sublinierea că, evanghelizarea este fondată pe Cristos trebuie completată cu rechemarea la acțiunea Spiritului. Papa Ioan Paul al II-lea în enciclica Dominum et vivificantem făcând referire la permanenta validitate a mandatului misionar afirmă: “ Am spus că, la apogeul Misterului Pascal, Duhul Sfânt este definitiv revelat și făcut prezent într-un mod nou. Cristos cel înviat spune Apostolilor: "Primiți pe Duhul Sfânt". Astfel Duhul Sfânt este revelat, deoarece cuvintele lui Cristos constituie confirmarea a ceea ce El făgăduise și prevestise în cuvântarea din Cenacol. Și, în același timp, Duhul Sfânt este și făcut prezent într-un mod nou. El lucra, de fapt, încă de la începutul misterului creației și de-a lungul istoriei Vechiului Legământ al lui Dumnezeu cu omul. Acțiunea Sa a fost pe deplin confirmată prin trimiterea Fiului Omului ca Mesia, care a venit în puterea Duhului Sfânt. La apogeul misiunii mesianice a lui Isus, Duhul Sfânt devine prezent în Misterul Pascal în toată subiectivitatea Sa divină: este Acela care trebuie să continue acum lucrarea mântuitoare înrădăcinată în jertfa Crucii. Fără îndoială, Isus încredințează această lucrare omenirii: Apostolilor, Bisericii. Totuși, în acești oameni și prin ei, Duhul Sfânt rămâne protagonistul transcendent al realizării acestei lucrări în spiritul omului și în istoria lumii: Duhul Sfânt cel nevăzut și, în același timp, omniprezent! Duhul care "suflă unde vrea”[31].

Între diversele moduri prin care Spiritul operează în misiune, este important să ne oprim, un moment, asupra procesului delicat de căutare a voinței lui Dumnezeu numit discernământ. Este procesul propriu, prin care Mângâietorul orientează alegerile comunității creștine, evitând sclerozarea într-o inerție repetitivă sau de cedare la inovații impulsive și nefondate, urmărind moda culturală a prezentului: “ În discernământul său constant, Biserica poate ajunge să recunoască și cutume proprii care nu sunt legate direct de nucleul evangheliei, unele foarte înrădăcinate în decursul istoriei, care astăzi deja nu mai sunt interpretate în același mod și al căror mesaj nu este de obicei perceput în mod adecvat. Pot fi frumoase, însă acum nu mai slujesc ca mijloace de transmitere a evangheliei. Să nu ne temem să le revizuim. În același mod, există norme sau precepte ecleziale care poate au fost eficace în alte epoci, dar care nu mai au aceeași forță educativă drept linii de orientare în viață. Sfântul Toma de Aquino sublinia că preceptele date de Cristos și de apostoli poporului lui Dumnezeu „sunt foarte puține”. Citându-l pe sfântul Augustin, el observa că preceptele adăugate ulterior de către Biserică trebuie aplicate cu moderație „pentru a nu îngreuna viața credincioșilor” și a nu transforma religia noastră într-o sclavie, când „milostivirea lui Dumnezeu a voit ca ea să fie liberă”. Acest avertisment, formulat cu multe secole în urmă, are o actualitate cutremurătoare. Ar trebui să fie unul dintre criteriile de luat în considerare în momentul în care se gândește o reformă a Bisericii și a predicii sale care să permită realmente să se ajungă la inima tuturor”[32]. Rămâne adevărat și faptul că: “ nu vom putea face învățăturile Bisericii ceva comprehensibil cu ușurință și apreciat cum se cuvine de toți. Credința păstrează mereu un aspect de cruce, unele obscurități care nu înlătură fermitatea adeziunii sale. Există lucruri care se înțeleg și se apreciază numai pornind de la această adeziune care este soră a iubirii, dincolo de claritatea cu care se pot percepe motivele și argumentele sale. Pentru aceasta trebuie amintit,  că orice predare a doctrinei trebuie să se situeze în atitudinea evanghelizatoare care să trezească adeziunea inimii cu apropierea, iubirea și mărturia”[33]. 

Acțiunea Spiritului Sfânt în discernământul pastoral, nu conduce doar spre o căutare a unor strategii operative pentru a rezolva problemele,  generează  în schimb, un drum de transformare personală și comunitară, trezește o deschidere interioară prin care Dumnezeu ne poate arăta voința sa, dându-ne curaj pentru a-l realiza: “ Înainte de a vorbi despre câteva probleme fundamentale referitoare la acțiunea evanghelizatoare, merită de amintit pe scurt care este contextul în care ne revine să trăim și să acționăm. Astăzi se obișnuiește să se vorbească despre un „exces de diagnostic”, care nu întotdeauna este însoțit de propuneri decisive și cu adevărat aplicabile. Pe de altă parte, nici n-ar folosi o privire pur sociologică, cu pretenția de a îmbrățișa toată realitatea cu metodologia sa într-o manieră strict ipotetic neutră și aseptică. Ceea ce intenționez să propun merge mai degrabă în linia unui discernământ evanghelic. Este privirea discipolului misionar care „se hrănește din lumina și din forța Duhului Sfânt”[34].

Sfântul Pavel, scriind Corintenilor, afirmă că vestirea sa nu s-a bazat: “ iar cuvântul meu şi predica mea n-au constat în discursuri convingătoare ale înţelepciunii [omeneşti], ci în adeverirea Duhului şi a puterii”[35].

Evanghelizarea exprimând domnia lui Cristos și acțiunea convingătoare a Spiritului, oferă posibilitatea omului de a experimenta în mod personal acțiunea transformatoare a lui Dumnezeu care ne mântuiește. Evanghelia , după cum afirmă Sfântul Pavel: “ este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea oricărui [om] care crede, mai întâi a iudeului şi [apoi] a grecului”[36].