(Duminica Semănătorului)
Iată o parabolă despre vremurile noastre. Suntem într-o perioadă a istoriei în care lucrurile par să se destrame pe zi ce trece. În lume, veștile de războaie și de crize nu mai sunt la news-alert. În Biserică, domnește senzația că nu mai e cum era odată: oamenii se îndepărtează de Dumnezeu, familiile sunt tot mai fragile, tinerii, interesați de cu totul alte lucruri decât principiile care odată erau considerate cardinale într-o societate. Într-un astfel de context, cu totul diferit de cel din Palestina, în care Isus propovăduia acum 2000 de ani, parabola Semănătorului pare a fi mai actuală ca oricând. Cât de reconfortant e totuși, să știi că pentru Dumnezeu nimic nu e nou sub soare! Din sămânța pe care o aruncă în sufletele noastre și în lumea în care trăim, știe foarte bine că mare parte se pierde. Știe dintotdeauna că vor fi oameni care au alte bucurii, alte interese și oameni pe care frica și grijile acestei lumi îi mână de colo-colo. În toți aceștia, Cuvântul lui Dumnezeu, cu toată fecunditatea lui roditoare de bucurie, de pace și de seninătate, este destinat să moară împreună cu toate darurile sale.
Exista în schimb oameni care fac spațiu în sufletul lor Cuvântului vieții, iar în ei acesta rodește însutit, cât pentru toți ceilalți la un loc. Într-o lume biciuită de teroarea nazistă, au existat oameni ca Maximilian Kolbe sau ca Edith Stein, care au rodit bogat, în timp ce în jurul lor totul era piatră. În timpul prigoanei comuniste, au trăit oameni ca episcopul Valeriu Traian Frențiu și cei împreună cu dânsul, care în mijlocul spinilor și al pustiirii, au făcut să rodească Cuvântul lui Dumnezeu în viața lor.
Isus rostește la sfârșitul parabolei o invitație interesantă: cine are urechi de auzit să audă! La o primă lectură, ni s-ar părea ceva evident. Dar de câte ori auzim și noi fără să ascultăm? De câte ori nu există o corespondență între ceea ce auzim și ceea ce trăim? Cu Dumnezeu sau cu oamenii, avem un fel de barieră interioară redată atât de plastic de expresia populară: "a intra pe o ureche și a ieși pe cealaltă", simtomul unei totale lipse de interes și al unei delimitări interioare între minte și inimă. Ascultarea de care vorbește Isus este în schimb o conformare la Cuvântul lui Dumnezeu, ce devine far, principiu și călăuză înspre plinătatea vieții.
Adevărata provocare a parabolei de astăzi nu o reprezinta sămânța pierdută, ci o simplă intrebare, ce ne privește pe fiecare dintre noi: vrei să fii tu pământul bun în care Cuvântul lui Dumnezeu să rodească ?
PS Claudiu
Episcopul Curiei
Ev. Lc 8,5-15
Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă. Şi ucenicii Lui Îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta? El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare.
