de Octavian Frînc
2. EPISCOPII CURIEI
După Sinodul Permanent, următorul organism în ordinea importanței este acela al Episcopilor Curiei. Înainte de adoptarea Cleri sanctitati și CCEO, această figură era prezentă în diferite Biserici sub denumirea de vicar general sau de vicar patriarhal. Episcopii Curiei vor îndeplini atribuţiile ce le revin prin decizia Sinodului şi prin decretul Arhiepiscopului Major. Prin decizia Sinodului Episcopilor şi a Arhiepiscopului Major, unul din Episcopii Curiei poate deveni Moderator al Curiei. Acesta din urmă va coordona activităţile Curiei, rămânând însă întotdeauna intactă autoritatea superioară a Arhiepiscopului Major.
Pentru a-i numi pe Episcopii Curiei, Arhiepiscopul Major trebuie să țină seama în mod obligatoriu de următoarele elemente: susținerea financiară a acestora; posibilitatea de a locui sau a avea reședința în Curie sau în apropierea acesteia și înzestrarea cu un birou de lucru. Aceștia sunt aleși conform normelor canonice în vigoare, Arhiepiscopul Major fiind împiedicat de a le conferi hirotonirea întru episcopat dacă cerințele canonice nu sunt pe deplin respectate. Procedurile de alegere, aprobare și hirotonire sunt identice cu cele ale episcopilor din teritoriul Bisericii Române Unite cu Roma. Doar membrii Sinodului Episcopilor îi propun prin voturi pe candidați Arhiepiscopului Major. Cei aleși vor fi hirotoniți de către Arhiepiscopul Major în termen de trei luni și vor intra în posesia funcției în termen de patru luni. Numărul lor este limitat la trei și sunt alții decât episcopii auxiliari.
Episcopii Curiei vor îndeplini atribuţiile ce le revin prin decizia Sinodului şi prin decretul Arhiepiscopului Major. La acestea pot fi adăugate și altele prevăzute de către legislație cum ar fi de exemplu îndeplinirea de către cel mai în vârstă în hirotonire a funcției de administrator al Bisericii Arhiepiscopale Majore în perioada vacanței scaunului, dacă dreptul particular nu prevede altceva. Arhiepiscopul Major este cel care decide dacă este sau nu este nevoie de Episcopi ai Curiei. Dacă el decide să delege acestora din putere sa executivă, este liber s-o facă precum și să stabilească norme de funcționare a acestora, norme care vor fi valabile însă doar în timpul păstoririi aceluiași Arhiepiscop. Noul Arhiepiscop îi poate reconfirma în această funcție sau desemna pentru o alta. În cazul vacanței unui scaun eparhial, Arhiepiscopul Major trebuie să numească un administrator al eparhiei după consultarea Episcopilor Curiei; la fel, în cazul în care încetează mandatul economului eparhial pe perioada vacanței scaunului eparhial.
Dreptul particular poate identifica și alte modalități de colaborare între Arhiepiscopul Major și Episcopii Curiei. Codul actual nu face o diferențiere explicită a puterilor și a îndatoririlor Episcopilor Curiei. Canonul 78 § 1 ne spune că Arhiepiscopul Major nu poate constitui un vicar general pentru întreaga Biserica Arhiepiscopală Majoră și nici nu poate delega puterea sa cuiva pentru toate cazurile. Acest canon nu interzice însă Arhiepiscopului Major să aibă diferiți vicari pentru administrarea Bisericii, să transfere sau să delege acestora o parte din puterile sale.
Articolul 5 al SCAM prevede că „prin decizia Sinodului Episcopilor şi a Arhiepiscopului Major unul din Episcopii Curiei poate să devină Moderator al Curiei Arhiepiscopale Majore”. Responsabilitatea acestuia ar consta astfel în coordonarea activității Curiei astfel încât aceasta să corespundă pe deplin scopului pentru care a fost instituită conform prescripțiilor legale, după cum sună articolul 6 al aceluiași statut: „Moderatorul Curiei Arhiepiscopale Majore va coordona activităţile întregului organism, rămânând însă întotdeauna intactă autoritatea superioară a Arhiepiscopului Major”. Printre activitățile acestuia am putea cuprinde întreținerea relațiilor Arhiepiscopului Major cu Pontiful Roman, cu Sfântul Scaun, cu alte Biserici sui iuris, cu Sinodul Episcopilor, cu eparhiile, cu autoritățile civile; coordonarea activităților comisiilor sinodale; emiterea documentelor curiale.
3. TRIBUNALUL ORDINAR
Canonul 114 din actualul Cod situează pe poziția a treia Tribunalul Ordinar. Sunt multe canoanele primelor concilii care vorbesc despre administrarea justiției, însă doar un canon ne vorbește în mod explicit despre instituția Tribunalului Ordinar. Canonul 25 al Conciliului in Trullo (692), în concordanță cu c. 17 al conciliului din Calcedon (451), stipulează competența sinoadelor provinciale de a trata cauzele de dispută dintre episcopi.
Primele două articole din Statutul Tribunalului Ordinar al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică stabilește că, în conformitate cu prevederile c. 1063 CCEO, Tribunalul Ordinar este „unicul Tribunal de a doua și ulterioare instanțe în toate cauzele ecleziastice ale eparhiilor ce compun Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, din interiorul teritoriului canonic” (art. 1-2). Natura sa colegială stă atât în modul său de a fi cât și în activitățile sale, în disciplina și în procedurile sale. Toți judecătorii acționează în mod colegial sub persoana președintelui care este un primus inter pares. Cazurile sunt distribuite în mod colegial, la fel și procedurile în fiecare etapă a procesului până la sentința definitivă.
Pentru administrarea justiției, acest tribunal este condus de către un moderator – Arhiepiscopul Major în cazul nostru – care veghează la respectarea normelor comune, a statutului precum și a normelor administrative ale Sfântului Scaun și ale Sinodului Episcopilor. Deschide totodată anul judecătoresc și dă raportul anual al tribunalului însoțit de eventuale observații și propuneri. Numirile din cadrul tribunalului reprezintă de asemenea o responsabilitate a sa.
Componența tribunalului este următoarea: președintele tribunalului care este vicarul judecătoresc; vicepreședintele tribunalului care este vicarul judecătoresc adjunct; judecătorii; apărătorii legăturii; promotorii dreptății; apărătorii stabili: avocați și procurori; cancelarul; notarii. Colaborează cu tribunalul avocați acreditați și experți acreditați pe lângă tribunal. Toate aceste persoane trebuie să posede titlurile de studii cerute de către CCEO pentru ocuparea funcţiei respective. Numirea membrilor este o prerogativă a Arhiepiscopului Major, putând fi aleși din orice eparhie, institut religios sau societate de viață comună sau dintr-o altă Biserică sui iuris cu consimțământul scris al episcopului eparhial sau al superiorului, în cazul institutelor de viață consacrată. Citind toate aceste prevederi în spiritul Codului, se remarcă o stabilitate a acestor oficii.
Președintele organizează și direcționează activitățile tribunalului, reprezentând în același timp tribunalul și actele sale. Din lista membrilor tribunalului, alcătuieşte mai multe complete de judecată în funcție de numărul cauzelor sosite spre a fi judecate. Drepturile și obligațiile sale sunt similare cu cele ale vicarului judecătoresc dintr-un tribunal eparhial sau intereparhial. Revocarea sa se face doar de către moderator pentru un motiv foarte grav. Numărul judecătorilor și al auditorilor trebuie să fie suficient astfel încât să se formeze mai multe complete de judecată. În general, aceștia se rotesc între ei în urma desemnării de către vicarul judecătoresc cu eventualele îndatoriri specifice: redactare sentință, instrucție etc. Înlocuirea unui judecător poate avea loc în orice moment al desfășurării cauzei pentru a evita pierderi, prin decret. Din rândul judecătorilor, pot face parte și persoane laice „cu reputație integră”, numite de către Arhiepiscopul Major.
Una dintre figurile cele mai importante ale tribunalului este apărătorul legăturii ce are un rol primordial în desfășurarea activității procesuale. Absența acestuia în cadrul dezbaterilor sau a sesiunii de vot atrage după sine invaliditatea sentinței, având „obligația de a propune și expune tot ceea ce se poate aduce rațional împotriva nulității sacrei hirotoniri sau împotriva nulității ori desfacerii unei căsătorii”(art. 30). Într-o altă cauză, aceeași persoană poate îndeplini rolul de promotor al dreptății. Când o cauză privește binele public sau e de natură penală, promotorul dreptății este cel care are obligația de a apăra binele public, fiind instituit cu caracter permanent pentru aceste tipuri de cauze sau ad casum pentru cauze contingente.
În spiritul canonului 1101, §§ 1 și 2 ce prevede ca în fiecare tribunal să existe un număr suficient de notari care să înregistreze actele judiciare și să confere prin semnătura lor caracter public și autentic fiecărui act procesual, lipsa semnăturii ducând la nulitatea lucrărilor. Tribunalul ordinar are nevoie de un număr suficient de mare astfel încât fiecare cauză să fie urmărită de un notar. Se subînțelege că acesta nu trebuie să se identifice cu vreo altă figură prezentă în desfășurarea cauzei.
Tribunalul ordinar mai are în componența sa procuratori sau avocați, numiți exclusiv din rândul credincioșilor catolici în conformitate cu canonul 1141. Înscriși pe lângă Tribunal, aceștia oferă consultanță celor care o cer și celor care vor să se folosească de ei pentru a înainta o cauză de nulitate. Tribunalul deține și un Registru-evidență al experților în diverse materii de care se poate folosi în cazul în care ar fi nevoie de intervenția într-o anumită cauză.
Toți acești membri pot fi pedepsiți conform dreptului comun și Statutului Tribunalului, mergând chiar până la retragerea acreditării persoanei în cauză. Atunci când sunt ridicate excepții împotriva judecătorilor, a promotorilor dreptății și a apărătorilor legăturii, moderatorul trebuie să ia o decizie . În cazul celorlalți, Statutul îl desemnează pe Președintele Tribunalului pentru a lua măsurile ce se le consideră oportune pentru buna desfășurare a activității tribunalului. Arhiepiscopul Major, în virtutea rolului de moderator al tribunalului, poate accepta renunțarea la funcție (c. 1063, § 2).
