Un sutaș din armata romană îl caută pe Isus pentru a mijloci vindecarea unui servitor al său grav bolnav. Respectuos, nevoind să fie pentru Isus o piedică – un evreu devenea impur prin legătura cu un păgân –, centurionul recurge la subterfugiul firesc al meseriei sale. deplin convins că Isus nu va întârzia să-i vindece sluga pe loc, de la distanță, atitudinea lui de încredere este exemplară.
În toate ceasurile critice o formă de autoritate este vitală pentru a nu pierde drumul cel bun. Actul de încredere al sutașului primește valoare de la întâmpinarea pe care i-o face Isus. El recunoaște judecata sănătoasă și onestă a unui om care, aflat sub ascultare, știe că autoritatea nu e deloc o închipuire. Constatând firescul încrederii unui soldat roman, față de ostilitatea cu care a fost întâmpinat de cei care pretindeau a trăi Legământul, Isus prevestește atunci deschiderea Evangheliei spre toate neamurile.
A fi primit credința în făgăduința Mântuitorului și a-l fi cunoscut pe Dumnezeul cel viu și adevărat, nu era pentru Seminția lui Israel urmarea vreunui merit sau a unui drept. Așa cum îi fusese dăruită lui Avram chemarea, care a răspuns încrezător glasului interior al lui Dumnezeu, și lui Israel îi fusese sortit să fie între neamuri mărturie a Dumnezeului cel viu și adevărat. Dacă Vechiul Legământ exprima dragostea Creatorului pentru cel mai năpăstuit dintre popoare, cu vremea, iudeii au ajuns însă să se creadă importanți. Or, „dreptul” la mântuire al omului provine, de fapt, din dragostea Domnului pentru suflete, nu din captarea atenției Lui prin lucruri și acțiuni care ar trebui făcute în prealabil.
Isus spune că în mântuire nu se intră ca într-o tagmă, unde se subscriu statutelor de castă. Credința nu-ți este dată ca să te crezi superior celuilalt. Toți cei care fac o meserie din apartenență, sau chiar din nevoile lor spirituale, aceia care se mulțumesc să confunde credința cu o simplă identitate națională sau culturală, se exclud singuri. Vanitoși, crezând că îl au la îndemână pe Dumnezeu, sufletele confuze vor fi surprinse să cunoască destinația finală rezervată acelora care, sub înfățișarea unor anumite împliniri morale, prestează servicii sacre pentru prestigiul lor personal. Sfârșitul le este descris în Evanghelii ca o dezamăgire fatală, „plângerea și scrâșnirea dinților”. Deși au fost atât de aproape de țintă, înfumurații sunt siliți, până la urmă, să recunoască că au ratat la o așa de mică distanță.
Uneori trăiești cu impresia că îl cauți pe Isus și te simți bine, doar fiindcă te crezi superior celorlalți și, prin urmare, îndreptățit la dragostea lui. Mulți din cei prezenți pe Câmpia libertății, la Liturghia beatificării, am rămas surprinși de citatul din memoriile episcopului Hossu pe care papa Francisc l-a folosit ca să dea un nou curs bătăliei sufletești urmașilor martirilor de ieri. Acel pasaj, care sintetiza mesajul vieții celor șapte Fericiți la „jertfă și milostivire”, reprezenta apelul la ordinea spirituală a credinței. Martirii lăsaseră posterității un tezaur mult mai profund, spunând că credința în Isus nu poate fi un temei în favoarea supremației istorice sau a vanităților lumești: „a ierta și a face binele de-aproapelui, pe toți ni i-a făcut aproape Domnul, acestea sunt actele suzeranității noastre cu care ne-a investit Domnul”(I. Hossu, p. 244). Ei au știut să trăiască gratuitatea dragostei lui Dumnezeu și importanța asemănării cu Hristos pentru a se feri de împietrirea care a închis inimile iudeilor, atunci când Domnul a trecut pe străzile lor.
Faptul de a se crede superiori celorlalți i-a condus pe mai marii Legii la pierderea harului de a-l recunoaște pe Mesia. Prezumția de a fi în posesia Adevărului i-a făcut să creadă că vanitatea ar putea fi o virtute, astfel că refuzul lor de a se deschide lui Isus a deschis ușa mântuirii tuturor neamurilor. Uneori cădem și noi în ispita de a ne crede mai buni decât ceilalți. Dacă prin har nu suntem ca cei răi, deși avem același aluat al slăbiciunii, trebuie să știm că, asemănându-ne lui Isus, ne abținem de la judecată și nu răspundem răului cu rău. Trăind și oferind iertarea, compasiunea, viața omului credincios ține, într-adevăr, de cuvânt și merge pe încrederea în Dumnezeu.
+ Mihai, episcop
