Trezește-te. Ce credeai? The ships have come.
Annie Lennox, artistă înzestrată, având un altceva suav în muzica ei. Agnostică. Compune un cântec pentru The Lord of the Rings: The Return of the King. Poate i-a plăcut povestea, poate nu; poate a sesizat splendoarea creștinismului ce curge în subteranul narațiunii, dar poate că a apreciat doar tema prieteniei, a iubirii dintre Aragorn și Arwen „a love which overcame all odds” sau tema libertății în fața tiraniei lui Sauron, o poveste „inspiring” despre toleranță, diversitate, mama natură, marele Tot care ne unește pe toți etc. I se dă ca sarcină să inventeze un cântec despre soarta lui Frodo ce pleacă spre Apus, într-un tărâm misterios, ca răsplată pentru victoria sa. Și reușește, poate chiar mai mult decât a intenționat. Acea vorbă mare spusă de Mircea Cărtărescu își primește din nou confirmarea: de regulă, sensul operei depășește autorul acesteia; ceva mai mare decât el e la originea creației și apoi inspiră o istorie bogată a interpretărilor. Annie Lennox dă glas astfel, probabil fără să vrea, intenției lui Tolkien și, mai adânc, acelui fior al așteptării pe care doar universul iudeo-creștin l-a trezit în istorie. Finalul, cununa victoriei, eschatonul, viziunea beatifică.
Așadar, ridică-ți privirea. Ce credeai? Că eu n-am transformat suferința în „sacrament al neantului” (Ghika), că, deși nu eu am adus-o în lume, nu mi-o voi face veșmânt și nu te voi vizita și atunci, sau mai ales atunci, când strigai, când „gemeai în valea de lacrimi”, și pășeai prin „mijlocul umbrei morții?” Nu știi acum de ce întunericul, nu vezi acum că acest întuneric era chiar tandrețea mea față de tine? The ships have come. Spitalul mizer în care ai murit, tunetul îngrozitor al războaielor, săptămânile, anii, deceniile de singurătate ale celor care au ales în ciuda tuturor râsetelor, mlaștina abisală în care căzuse civilizația, urletele îngerilor căzuți ce, cu miile și zecile de mii, răgeau între cer și pământ – topite în lumină. Acum e finalul simfoniei, epilogul zguduitor al teo-dramei, acum tremură stâlpii și stihiile cosmosului, acum îngerul, cu piciorul drept în mare și cu stângul pe uscat, „urlă ca un leu”, acum Doamna lumii strălucește. Au venit corăbiile, unchiule Vania, acum nu mai „suntem cu desăvârșire părăsiți în această lume”, iubite Nicolae de la Rohia.
E ceva magic în reîntâlnirile, iertările, „bineînțelesurile” noastre, punctele finale din dramele care se încheagă și se risipesc în viețile noastre. Ceva ce trimite la mai mult, marca inconfundabilă a eternității ce continuă să-și joace rolul în semne, simboluri, întrupări, aruncând taine după taine pe scena vieții și a istoriei. Într-un oraș străin, după o perioadă de suferință și despărțire, mă reîntâlnesc cu niște prieteni. Schițez un gest nou, deschizându-mi mâinile spre îmbrățișare, clătinând ușor capul și zâmbind liniștit, gustând un mic epilog, unul din multe altele. În privirile noastre se jucase totul. Sau finalul din The Return of the King, cu acea apariție a lui Sam și acel schimb de priviri dintre el și Frodo: ei doi, camarazii. Luptaseră „lupta cea bună”. Dacă forța emoțional-estetică a acestor momente e atât de mare, care să fie atunci trăirea întâlnirii finale a tuturor, adică evenimentul suprem anticipat de aceste simboluri terestre vii? Rabbuni! strigă Maria Magdalena. Cineva povestea că e mereu impresionat până la lacrimi de această scenă de după Înviere, în care ea îl recunoaște pe învățător după ce el o strigă pe nume. Cum trebuie să fi sunat vocea ei frântă, cum trebuie să fi arătat figura ei, probabil scăldată în lacrimi de bucurie, la finalul neașteptat, dar atât de firesc, al marii drame a vieții ei, al unei aventuri începute după ce el „scosese din ea șapte demoni”…
Desigur. Au venit corăbiile. Sfârșit de piesă. Ce credeai?
Sursa:
alinvara.wordpress.com
