Când ascultăm cuvântul "Biserică", sau când îl rostim în mărturisirea de credinţă duminicală, la ce realitate ne gândim cu adevărat? Unde merg mintea noastră şi inima noastră? Ce este - sau mai bine zis cine este - Biserica? Ce idee avem despre ea?
Răspunsul autentic la aceste întrebări simple, dar fundamentale, nu poate decât să ducă la realitatea augustiniană a lui Cristos total, la Biserica înţeleasă nu numai ca realitate umană, ci în identitatea sa divino-umană. Biserica este mereu Ecclesia de Trinitate; de aceea, trebuie să avem prezentă constant dimensiunea sa cerească, fie în relaţie cu misterul trinitar, şi îndeosebi cu Capul care este Cristos, fie în îmbrăţişarea sincronică şi diacronică cu toţi fraţii mântuiţi, care deja au părăsit această lume.
Această realitate teandrică a Bisericii este exprimată minunat de liturgie care, în înţelepciunea sa, alătură Solemnitatea Tuturor Sfinţilor de Comemorarea Credincioşilor Răposaţi, făcându-ne aproape să percepem, prin căldura liturgiei şi claritatea catehezei care derivă din ea, îmbrăţişarea prezentă a lui Dumnezeu şi a fraţilor.
În aceste zile sfinte, fie în reflecţia personală, la care suntem determinaţi de comemorarea afectuoasă a dragilor noştri răposaţi, fie în păstrarea meditaţiei şi a rugăciunii, suntem chemaţi să luăm cu îmbelşugare din comoara inepuizabilă a comuniunii, care are o declinare deosebită a sa în realitatea indulgenţei.
A coopera cu participarea la Euharistie, cu propria rugăciune, cu propria pocăinţă şi practicarea pomenii, cu faptele de milostenie, la marea lucrare a răscumpărării făcute de Cristos, înseamnă a ne lăsa inseraţi de har, cu concursul propriei libertăţi, în însăşi lucrarea Treimii, care, de la creaţie la escathon, trecând prin prima alianţă şi răscumpărarea realizată de Fiul, îi cheamă pe toţi oamenii la comuniunea deplină cu El.
Indulgenţa este, vorbind analogic, "totul în fragment", pentru că în ea sunt rezumate dimensiunea de creatură, cea răscumpărătoare şi cea escatologică.
A lua în aceste zile sfinte din comoara milostivirii Bisericii, prin exerciţiul pios al indulgenţei, aplicabilă nouă înşine sau unui credincios răposat, înseamnă a reînnoi şi propria credinţă prin sacramentul Reconcilierii, Împărtăşania sacramentală primită cu dispoziţiile cuvenite şi mărturisirea Crezului Bisericii, împreună cu rugăciunea conform intenţiilor Suveranului Pontif. Cu aceste gesturi, simple şi concrete, fiecare credincios reafirmă propria comuniune deplină cu Biserica, reînnoind primirea tuturor bunurilor spirituale şi supranaturale, care derivă din această participare.
În acelaşi timp, ca pentru fiecare act uman - şi cu atât mai mult pentru actele care au incidenţă asupra sferei religioase -, făcându-l este întărită propria credinţă: plecând genunchii cu umilinţă în confesional, mărturisind cu inimă căită toate păcatele proprii şi implorând Milostivirea Divină, credinciosul nu numai că primeşte harul supranatural al reconcilierii, dar cu acest gest reafirmă şi prin asta propria credinţă, văzând-o astfel întărită şi fortificată, obiectiv pe calea harului şi personal în virtutea concursului propriei libertăţi.
De aceea, să mergem, ba chiar să alergăm la confesional în aceste zile sfinte! Să primim cu umilinţă şi cu evlavie, cu bucurie şi cu generozitate, darul indulgenţei plenare şi să-l oferim, cu generozitate largă, fraţilor noştri, care, trecând pragul timpului, nu mai pot prin ei înşişi, dar încă pot să primească mult de la caritatea noastră. Astfel raportul nostru de iubire cu ei continuă şi se întăreşte.
Indulgenţa este o declinare eficace şi accesibilă a credinţei în communio fidelium, în comuniunea sfinţilor, care dăruieşte o respiraţie largă existenţei noastre pământeşti şi ne aminteşte, cu eficacitate extraordinară, că acţiunile noastre au o valoare infinită, fie pentru că sunt acţiuni umane - şi numai omul este capabil să facă gesturi autentic libere -, fie pentru că, în acest caz specific, sunt acţiuni umane care au o valoare supranaturală.
Să fie generoasă mereu, dar în mod deosebit în aceste zile sfinte, disponibilitatea duhovnicilor; ascultarea generoasă şi bună şi participarea în rugăciune la această baie de renaştere, care face să coboare asupra Bisericii o ploaie de har, va avea merite infinite în faţa tronului Celui Preaînalt. Se pot obţine mai multe merite în ore şi ore de confesional, decât în atâtea reuniuni "de organizare" ale căror utilitate şi rezultat le cunoaştem cu toţii...! În aceste zile, în confesional, câte ocazii de mângâiere, de încurajare, câte lacrimi se pot şterge, câte ocazii providenţiale pentru a putea ilustra realitatea vieţii veşnice, pentru a stimula la iertare, la duioşie în faptele de milostenie, pentru a face să se înţeleagă sensul peregrinării zilnice! Să punem toată inima în slujirea ascultării, a mângâierii, a orientării, a iertării!
Zilele care ne aşteaptă să fie o autentică experienţă de reînnoire spirituală, în care, redescoperind adevărul credinţei noastre, declinată şi în simplitatea actelor pe care le sugerează tradiţia spirituală, să putem vedea deschisă inima noastră la primirea, iarăşi şi totdeauna, acelor daruri de har pe care Duhul le împarte mereu Bisericii, fiind siguri că şi angajarea pe care pot să le comporte faptele de milostenie va aduce rod îmbelşugat în existenţele noastre personale, în viaţa Bisericii şi pentru binele lumii.
Sfânta Fecioară Maria, Mama Milostivirii, Regina tuturor sfinţilor, Poarta cerului, să susţină lucrarea neobosită a atâtor preoţi meritorii; să fie mijlocitoare de har pentru inima credincioşilor a căror Avocată este ea şi să implore de la Iertarea divină darul inestimabil al intrării în paradis a atâtor fraţi ai noştri. Fericirea lor este fericirea noastră!
(După agenţia Zenit, 29 octombrie 2019)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
