Din istoria vieții spirituale în Biserica Greco-Catolică [26] Spiritualitatea preoțească

În Biserica Greco-Catolică a existat întodeauna o grijă deosebită pentru viaţa spirituală a preotului. În literatura religioasă se specifică mereu că există o legătură strânsă între viaţa Bisericii şi viaţa clerului. Tăria morală a clerului produce biruinţele Bisericii; tot așa cum defectele morale ale preoților produc înfrângeri dureroase şi chiar defecţiuni în Biserică. Ideile şi curentele de primenire în Biserică iau avânt dacă sunt îmbrăţişate de cler; dacă însă clerul e nepăsător, atunci chiar cea mai frumoasă idee ori cea mai generoasă mişcare se îneacă în neputinţă. Bucuria şi durerea Bisericii deopotrivă e clerul; prin el trăieşte Biserica, prin el se luptă, prin el triumfă, prin el se înfrânge. Prin cler activează Hristos, dar, durere, tot prin cler se răstigneşte nu arareori. Prin cler iubeşte Hristos sufletele, prin el suspină, doreşte, sfătuieşte, îndeamnă, avertizează, mustră, se jertfeşte. Alteori, clerul e materia aceea opacă prin care suspinul, dorinţa, îndemnul, chemarea, sfatul, avertismentul lui Hristos nu pătrund până la suflete. De aceea, clerul formează obiectul constant al grijii Bisericii. Fără preot nu există Liturghie, Euharistie. Un episcop prin cler recoltează biruinţele spirituale, dar tot prin cler va recolta şi înfrângerile. Dacă preotul e bun, un singur îndemn de la arhiereu e de ajuns; dacă preotul e rău, pot veni circulare peste circulare: misionarul cel mai bun nu poate repara ceea ce strică preotul rău prin exemplul zilnic. Este explicabilă deci grija pe care o are Biserica pentru educarea clerului. Fiecare tânăr seminarist poartă în sine, legată strâns de viaţa lui spirituală, soarta a zeci de mii de suflete. Pe lângă fiecare seminarist se înşiră, în taină mare, viitorii păstoriţi. Astfel, chestiunea vieţii spirituale a preotului, şi chiar a unui student în teologie, nu e problema lui particulară, ci una care interesează o mulţime de suflete. De aceea, nici o jertfă ce se aduce pentru educarea clerului nu este prea mare (Ierom. Augustin Pop, Clerul - axa Bisericii lui Hristos, în „Cuvântul Adevărului”, Bixad, 1937, nr. 7, p. 258).

Fiecare preot trebuie să fie un nesecat izvor de însufleţire spre cele bune, de foc, de căldură, de lumină pentru alţii. Preotul este un rezervor de puteri latente transformatoare de lume, îndrumătoare de suflete. Fiecare preot are în sine puterea de a schimba şi preface totul în jurul său. Orice preot este menit, şi are darul, de a fi un om providenţial, omul evangelic. Fiecare preot are în sine în mod latent forţa creatoare de opere mari, binecuvântate în roade pentru omenime. În mijlocul atâtor frământări, atâtor crize de tot felul, se caută oamenii lui Hristos, calzi, plini de curaj şi de avânt şi de-o neclătinată însufleţire pentru cauza lui Hristos.

Biserica susține statutul sacerdotal și sublimitatea preoţiei, sfinţenia preotului, vocaţia și formarea preotului căsătorit sau celibatar, învăţământul teologic, rugăciunea preotului, practica exerciţiilor spirituale pentru preoţi, celebrarea slujbelor, asociaţiile preoţeşti, zelul preoţesc, prudenţa pastorală, blândeţea clericală şi umilinţa preotului, răbdarea, afabilitatea, modestia, castitatea clericală, evlavia, prudența păstorului sufletesc, precum și devoțiunile particulare ale preoților.

Referitor la sfinţenia vieţii preotului, Conciliul Provincial Blaj I din 1872 afirmă: „Fiind statutul preoţesc cel mai strălucit şi diregătoria preotului cea mai aleasă, şi de cea mai mare însemnătate, această perfecţiune şi înălţime a statului lor pretinde o exemplaritate a vieţii şi o întegritate a moravurilor ca aceea încât să nu se pară a desminţi cu purtarea ceea ce predică cu cuvântul […]. Şi ca să se poată preoţii ţinea şi înainta în perfecţiunea morală cuvenită statului lor, Sinodul nu poate din destul a recomanda preoţilor meditaţiunea lucrurilor divine, rugăciunea neîncetată, cetirea cărţilor religioase, pregătirea cuvenită la celebrarea S. Liturghii, recitând orele canonice, frecventarea evlavioasă a Ss. Sacramente, convenirea la exerciţii spirituale, în cari împrumutat să se edifice, ca astfel să se conserveze şi să crească în dânşii zelul şi spiritul adevărat bisericesc”. Sinodul opreşte preoţii cu toată gravitatea să citească cărţi imorale, să cerceteze cârciumele, să participe la vânătoare, să joace cărţi din patimă, să poarte diregătorii civile, să ţină cârciumă, să facă negustorie dizonestă, să facă cămătărie, să fie giranţi etc. Deşi nu impune ca obligatorii recitarea orelor canonice şi liturghisirea zilnică, totuşi le recomandă insistent.

Întrucât fiecare om este chemat în felul său la sfințenie, preoţii trebuie să se străduiască spre sfinţenia pe care le-o rânduieşte Dumnezeu anume pentru ei. Dacă cineva este chemat la preoţie, înseamnă că este chemat la un grad înalt de sfinţenie. Viaţa sufletească a preotului nu este un lucru personal, individual, care nu are nici o legătură cu interesele eterne ale altora; viaţa sufletească a credincioşilor este reflexia sufletului preoţesc. Preotul este chemat să creeze mediul religios adecvat pentru sufletele chemate la sfinţenie, atât prin exemplul propriei sale vieţi preoţeşti, cât şi prin demnitatea şi pietatea cu care oficiază serviciile în biserică, prin predici, prin îndemnuri și prin dragoste faţă de suflete. Preotul trebuie să locuiască în parohie, să predice des, să administreze Sf. Taine, să cerceteze credincioşii, să înfiinţeze societăţi religioase. Există preoţi care dau prilej de scandal credincioşilor („vorbesc în altar cu crâsnicul şi cu cantorul cu voce tare, ba adesea fac şi glume, ceea ce e foarte regretabil”); există preoţi „cari se deprind la beţii, la certuri cu credincioşii, cu colegii, cari nu predică, celebrează cu neglijență Sf. Liturgie şi alte servicii pe care le fac numai şi numai de mântuială, cari nu ţin sărbătorile, ba se deprind şi la călcarea poruncii a VI-a dumnezeieşti, cu un cuvânt îşi neglijează misiunea lor sfântă: prin astfel de păcate se produc atâtea rele în sufletele credincioşilor şi în parohii” (Pr. Ioachim Maxim, Misiunea preotului, în „Cuvântul Adevărului”, Bixad, nr. 9-10, 1937, p. 402-407).

Vocaţia la preoție este prezentată în literatura de specialitate ca fiind acea lucrare supranaturală prin care Dumnezeu îi alege pe unii bărbaţi din mijlocul celorlalţi, dându-le înclinarea de a se dedica spre statutul sacerdotal, precum şi darurile (calitățile) necesare. Cine îmbrăţişează cariera preoţească fără vocaţie, păcătuieşte; cu toate acestea, vocaţia se poate obţine mai târziu. Semnele caracteristice ale vocaţiei sunt: un imbold lăuntric, blândeţea, dorul pentru cele cereşti, iubirea lui Hristos şi a aproapelui, purtarea morală şi aptitudini către studiu. Într-o circulară emisă în 1938, episcopul de Lugoj dr. Ioan Bălan îndeamnă clerul eparhial să aibă grijă de eventualele vocaţii la preoţie ale unor tineri din parohie.

În literatura română există nuvele fascinante care surprind viața sufletească a preoților (de exemplu: Ion Agârbiceanu, Schițe din viața preoților; George Simu, Părintele Nicolae. Schiţe din viaţa preoţilor).

Viaţa spirituală a preotului este o temă des întâlnită în teologia greco-catolică românească. Se pot identifica figuri de preoți cu viață sfântă, care au influențat pozitiv viața spirituală a credincioșilor. Dacă în secolul al XVIII-lea s-a accentuat nevoia ridicării educației culturale a preotului greco-catolic iar în secolul al XIX-lea s-a pus accentul pe implicarea în acțiunea națională a acestuia, în secolul al XX-lea s-a insistat asupra sfințeniei preotului.

pr. Anton Rus, Facultatea de Teologie Greco-Catolică, Blaj