Printre lecturile mele estive au existat şi unele contradictorii. De pildă, pe de o parte, citisem în Civilizația spectacolului, de Mario Vargas Llosa, că niciodată nu a fost mai puţin sigură supravieţuirea speciei ca acum, din cauza riscurilor unei confruntări sau unor accidente atomice, a nebuniei sângeroase din orice fanatism şi din cauza degradării mediului înconjurător. Că bazele culturii tradiţionale au falimentat şi au fost înlocuite cu nişte iluzii care îndepărtează omenirea de idealurile civice, de valori, de ideile filozofice, pe scurt de acea dimensiune spirituală care justifica şi lumina condiţia umană, bunăstarea existenţială. Adică, un fel de: „ce se întâmplă cu voi, oameni buni? Treziţi-vă!”. Pe de altă parte, au fost ceva lecturi despre capacitatea profund umană de a interacţiona cu ceilalţi, de a rezona cu cel de lângă tine, despre conexiunea cu alte inimi şi creiere, despre neuroştiinţă, o disciplină abia încolţită, despre sistemul complex al neuronilor-oglindă, despre „armonia” lor şi echilibrul emoţional. Adică, un fel de: „totu-i bine şi frumos”.
Neîndoielnic, cu toată contradicţia lor candidă, se întrevedea, lesne, importanţa igienei lăuntrice, cultivarea unei vieţi cu sens. Fireşte, nu aducem în discuţie, aici, riscurile majore ale unor conflicte mondiale, nu luăm în calcul, deşi tot mai mediatizată, hărnicia teroristă pe bătrânul continent ori degradarea prestanţei liderilor politici. Ci, mai degrabă, aceeaşi preocupare, şi într-un caz şi în celălalt, de a reveni la reflexele unei „minţi sănătoase”, ale raţiunii comune, la simţul bun. La a igieniza relaţiile, la a manifesta oarecare respect de sine şi de aproapele.
Un frate conventual polonez, care şi-a dat viaţa într-un lagăr nazist în 1941, Maximilian Maria Kolbe, afirma într-o scrisoare de-a sa că cea mai mare plagă a timpurilor prezente se încarnează în indiferentism. Şi când a făcut această prognoză spirituală a lumii, nu existau mijlocele şi tehnologiile curente. Bunăoară, cuvintele lui rămân, şi astăzi, neclintite în picioare. Deşi avem nemijlocit acces la reţele, super-viteze de comunicare, cu toate acestea accederea în spaţiul celuilalt împrumută ceva din prestanţa iscoadelor militare, întâlnirea aproapelui are ceva din curiozitatea şi vrednicia cosmonauţilor, racordarea la stările confratelui capătă ceva din obsesia vânătorilor de recompense. Adică, de multe ori, ceea ce ne propulsează în cadrul de referinţă al celuilalt, în spaţiul său intim, e curiozitatea băbească (ce-a mai păţit? ce-a mai postat? unde a mai fost? ce-a făcut? etc.) ori interesul „cauzei”, „proiectului” („cine ştie, poate cândva voi fi recompensat!”; „poate îmi iese şi mie ceva”; „doar n-o uita că i-am fost alături la greu”).
Altminteri, tot fratele conventual recomanda un remediu-minune pentru tratarea indiferentismului. Anume, ascultarea. Empatia. Cu alte cuvinte, să fii alături de celălalt, să simţi cum simte el, să te pui în pielea lui, fără însă a-i număra mobilizator bubele, fără a-i exalta îmbufnat defectele sau a-i analiza suveran rateurile profesionale, fără a-i cere socoteală pentru chestiuni în desfăşurare, ci doar să fii conectat, prezent şi ascultător. Să te laşi oglindit şi să oglindeşti, literalmente, „să trăieşti în inima lui”.
Empatia, cu toate că e un termen nou, invocat şi utilizat cu spor în disciplinele terapeutice curente, a însemnat o însuşire trebuincioasă în cazierul orişicui, a reprezentat o virtute obligatorie în condiţia bunului creştin, a fost un element indispensabil în croiala oricărui bine-voitor şi bine-făcător. Trimiterile spre cultivarea unor relaţii empatice au fost dintotdeauna prezente în cărţile sapienţiale, în psalmi, în învăţătura lui Cristos, a sfinţilor, chiar având o notă de o intensitate radiantă, întrucât destinatarul bunătăţii tale nu mai este aproapele perceptibil, ci chiar Dumnezeul nevăzut. Iar prisosul bunei tale purtării ţinteşte o lume viitoare şi nu grădina de zarzavaturi a vecinului.
Îmi amintesc versurile de o empatie cerească atribuite Sărăcuţului din Assisi, şi anume: să purtăm lumină acolo unde este întuneric, speranţă unde apasă deznădejdea, mângâiere acolo unde se ghemuieşte tristeţea, bucurie unde persistă suferinţa, adevăr unde trâmbiţează rătăcirea etc.
