31 martie 1841 - 8 septembrie 1907
La 177 de ani de la naşterea lui Iosif Vulcan, încercăm să mergem pe urmele unui destin distinct pentru cultura românilor din Transilvania, depăşindu-i adesea hotarele şi, în numele aceloraşi idealuri, trecând uneori şi dincolo de munţi.
Iosif Vulcan vine spre noi din veacul trecut … . Să-l primim ca pe unul de-al nostru, legaţi fiind prin aceeaşi credinţă şi prin aceleaşi meleaguri bihorene.
Numelui său îi este asociat revistei „Familia”, revistă pe care a scos-o şi a condus-o aproape 42 de ani, prin care a oferit lecturi interesante şi utile cititorilor români din Imperiul Austro-Ungar la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de al XX-lea, fără să aştepte vreo răsplată, răsplata fiind însăşi valoarea publicaţiei.
Adevărul unei vieţi e însă greu de pătruns, cu atât mai mult cu cât timpul lucrează, îndepărtează, şterge adesea ceea ce este mai revelator. Însemnările celor care i-au fost contemporani lui Iosif Vulcan nu sunt lipsite de subiectivism, scrisul din anii comunismului e plin de omisiuni şi deformează. Rămân faptele cu puterea lor de a reconstitui o viaţă … .
Iosif Vulcan aparţine unei familii greco-catolice care a avut între ascendenţi oameni de înaltă credinţă şi cultură. Samuil Vulcan (1758-1839), Episcopul Diecezei de Oradea, i-a fost unchi.
Episcopul a rămas în istorie pentru înfăptuirile hotărâtoare din perioada pastoraţiei sale: în 1828 a întemeiat la Beiuş Liceul care-i poartă numele, a susţinut pe exponenţii Şcolii Ardelene, a terminat construcţia Catedralei „Sfântul Nicolae” din Oradea şi a achitat din banii săi tipărirea primului dicţionar al limbii române, „Lexiconul de la Buda”, 1825. Întemeiat, Nicolae Iorga va afirma că Samuil Vulcan a fost „ocrotitorul întregii culturi româneşti”.
Iosif Vulcan s-a născut la 31 martie 1841 în comuna Holod, unde tatăl său, Nicolae Vulcan, era preot greco-catolic. Mama, Victoria Irinyi, era fiica lui Ioan Irinyi, directorul şcolii din Letea Mare (astăzi în Ungaria). Holodul era în acel timp un însemnat domeniu al Episcopiei Greco-Catolice de Oradea, o comună bogată „cu oameni harnici şi înstăriţi”. Satul natal i-a lăsat lui Iosif Vulcan amintiri puternice pe care le-a purtat în suflet de-a lungul vieţii. Familia s-a stabilit la Letea Mare, acolo Iosif Vulcan va urma şcoala primară la finalul căreia se înscrie la „Liceul Romano-Catolic” al călugărilor premontrezi din Oradea (astăzi, Liceul „Mihai Eminescu”), pe care îl urmează între 1851-1859.
Deşi în acel timp, în Ardeal, limbile de predare în şcolile secundare erau germana şi maghiara, datorită Episcopului greco-catolic Vasile Erdely, la acest Liceu, a fost înfiinţată Catedra de Limba şi Literatura Română pentru numeroşii elevi români - primul profesor numit la noua Catedră a fost Alexandru Roman, greco-catolic din Auşeu. Acesta a creat în cadrul Liceului, pentru elevii claselor superioare şi pentru studenţii de la „Academia de Drept”, o societate de lectură, „Societatea de leptură a junimei romane studinte la şcoalele orădene”, cu scopul de a cultiva limba română şi a face cunoscută literatura noastră. Iosif Vulcan a făcut parte din comitetul de conducere al societăţii.
Din anii liceului - perioada începuturilor - se afirmă vocaţiile adolescentului în direcţii care vor stărui întreaga viaţă: pentru literatură, creaţii originale şi traduceri din literatura universală, şi o altă vocaţie bine conturată, pentru ziaristică. Împreună cu colegul său George Ardeleanu, a scos în manuscris, revista „Umoristul”.
La îndemnul tatălui său va urma „Facultatea de Drept” a Universităţii din Budapesta. Preocupările literare şi culturale sunt însă cele dominante. Va publica un articol şi câteva poezii originale în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, a lui George Bariţiu, la Braşov, dar numele lui va apărea mai ales în revista „Concordia”, care îl avea redactor pe Alexandru Roman, numit profesor la Catedra de Limba şi Literatura Română a Universităţii maghiare din Budapesta datorită aceluiaşi Episcop greco-catolic al Oradiei, Vasile Erdely. Iosif Vulcan a fost în amfiteatrul Universităţii, unde, în 1863, Alexandru Roman, profesorul orădean şi-a inaugurat cursul.
În anii aceştia de studiu, Iosif Vulcan a depăşit nesiguranţa oricărui început, este unul dintre membrii fondatori ai Societăţii „Petru Maior” din Budapesta, creată pentru studenţii români, aflaţi în capitala Ungariei pentru studii. În acelaşi timp, se afirmă şi în publicistică, unde deja „trădează prezenţa unui nerv de gazetar”, afirmă critica literară.
Interesul pentru problemele literare şi culturale îl mărturiseşte colaborarea cu articole, poezii şi proză la diferite periodice din Transilvania şi la cele din Budapesta şi Viena, cale de pregătire a celei mai importante reviste scoasă de Vulcan la Budapesta, Revista „Familia”, revistă enciclopedică de cultură şi literatură, a cărei prim număr datează din 5/17 iunie 1865, cu un succes ce nu s-a dezminţit prin trecerea anilor.
A pornit cu câţiva colaboratori valoroşi şi a ştiut să atragă alături de ei mari personalităţi: Vasile Alecsandri, Timotei Cipariu, Dimitrie Bolintineanu, Aron şi Nicolae Densuşianu, George Coşbuc, Alexandru Vlahuţă, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, Alexandru Roman şi alţii.
Titlul revistei arată că a fost destinată în primul rând familiei - idealul lui Vulcan fiind familia culturală - căreia Vulcan dorea să-i ofere cunoştinţe din diferite domenii, dar şi să-i facă „educaţie literară, socială şi naţională”, excluzând însă politica. Revista „nu se va ocupa de politică, ci va vorbi sincer, simplu şi curat despre tot ce nobilizează inima, înavuţeşte cunoştinţele noastre”. Articolul-program este scris într-un stil atractiv, stimulând conversaţia cu cititorii, afirmă doamna asistent universitar Claudia Doroftei în lucrarea „Revista Familia - o revistă de cultură 1865-1906”. Vulcan mărturiseşte dorinţa de a se adresa fiecărei familii de români, dar şi familiei mari, naţiunii, vizând emanciparea prin cultură. Publică literatură română şi universală - pagini despre Dante, Petrarca, Boccaccio -, traduceri din literatura maghiară, folclor, critică literară, arte plastice şi comentarii despre manifestările culturale ale vremii.
Frontispiciul ilustrat al revistei sugerează intenţiile tânărului redactor; în cursul celor 42 de ani de apariţie a fost schimbat de şapte ori, dar ideea de bază a rămas în esenţă aceeaşi: imaginea unei familii căreia nu-i sunt străine artele, tatăl citeşte ziarul, mama şi o fiica brodează, altă fiică e la pian, băiatul pictează … .
„Familia” a fost revista aleasă de elevul Mihai Eminovici de la „Gimnaziul German” din Cernăuţi ca să-şi încerce norocul cu poezia de debut: „De-aş avea”. Entuziasmat, Vulcan îi publică poezia notând: „Deschidem cu bucurie coloanele foii noastre acestui june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice ne-a surprins plăcut …”. Este înlăturat Eminovici ca să-l avem pe Eminescu: gândul şi mâna lui Vulcan pentru cel mai mare poet român.
Până în 20 aprilie/2 mai 1880 revista a apărut la Pesta, iar din 27 aprilie/9 mai 1880 a fost publicată la Oradea. După moartea lui Vulcan, „Familia” a cunoscut mai multe serii, astăzi este la seria a V-a, începută în 1965. Sub conducerea competentă a domnului Ioan Moldovan, „Familia” este una dintre cele mai valoroase reviste literare din ţară.
În 1904, la Jubileul de 40 de ani de la apariţia „Familiei”, numărul festiv închinat evenimentului conţine articole omagiale, scrisori de felicitare şi aprecieri venite din toate ţinuturile româneşti. Orădenii au pregătit lui Iosif Vulcan o festivitate cu totul ieşită din obişnuit: a început cu serviciul religios la Catedrala „Sfântul Nicolae”, unde a oficiat Episcopul Demetriu Radu cu o suită de preoţi, iar Iosif Vulcan a fost aşezat în scaunul episcopal al lui Samuil Vulcan.
Recepţia a fost de rară ţinută, ocazie să i se adreseze lui Iosif Vulcan recunoştinţa şi preţuirea. Octavian Goga a apreciat „munca de redeşteptare naţională” a sărbătoritului şi i-a oferit o cunună de lauri din partea Societăţii „Petru Maior”.
Iosif Vulcan, omul de o rară modestie, a recunoscut că revista „va fi având şi ea un merit care întrece pe al tuturor celorlalte reviste de felul ei, şi anume că în 40 de ani a stat neclintit la postul său”. Doamna Claudia Doroftei evidenţiază valoarea: ,, … ieşind din localismul îngust al transilvănenilor, s-a înălţat la rangul de revistă naţională, influenţa ei asupra scriitorilor români fiind considerabilă”. Nicolae Iorga îl consideră pe Vulcan „unul din predicatorii unităţii culturale”.
Alături de creatorul de societăţi literare, de animatorul vieţii culturale, de redactorul „Familiei”, este scriitorul Iosif Vulcan, cu un drum fără opriri, de la primul volum, Poezii (1866), şi până la ultima lucrare, piesa de teatru „Însurăţeii”, 1903.
Iosif Vulcan a scris versuri şi proză: povestiri, schiţe nuvele, romane, traduceri, adaptări şi note de călătorie. Cu excepţia dramaturgiei, artistic, deasupra celorlalte scrieri, opera sa este modestă ca valoare. Este însă o literatură în slujba unui ideal moral înalt, acela de a forma oameni … .
Părintele Ion Agârbiceanu a văzut în întreaga activitate a lui Iosif Vulcan un apostolat cultural şi naţional. Se ridică întrebarea: cum a fost apostolul? Cu credinţă şi iubire pentru Biserica sa, Biserica Greco-Catolică. Din Catedrala „Sfântul Nicolae” amintirea tăcutelor sale rugăciuni nu s-a risipit … . Blândeţea, bunătatea, înţelepciunea, darul orientării în toate împrejurările vieţii şi intuiţia de a descoperi valorile, nu numai pe Eminescu, dar şi pe Coşbuc şi Goga, îl reprezintă cu prisosinţă. Pe plaiurile noastre bihorene a realizat legături culturale între români şi maghiari, fapt ce l-a îndemnat pe poetul Ady Endre să scrie elogios despre Iosif Vulcan.
În 1879 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar în 1891, membru deplin. Aducea cu sine din Ardeal ofranda străduinţelor sale, a omului de rară nobleţe sufletească. Cuvântul său la intrarea în cel mai înalt For Cultural al României a fost tulburător: „ … mă închin celebrilor sacerdoţi care au ilustrat şi ilustrează altarul ştiinţelor române. Admirându-i smerit,mă întreb: să cutez a intra? Şi pe când mă încerc să-mi răspund, văd columnele de marmoră ce ţin templul, cum se razemă pe pietrile de stâncă, iar pietrile cum sunt legate deolaltă de muşchi …. Dacă n-ar fi muşchiul, cum s-ar închega pietrile, unde ar fi pedestalul columnelor, pe ce s-ar rezema templul grandios?! ... Iată dar că şi cea mai mica părticică a clădirii are însemnătatea sa indispensabilă … Si boldul râvnei de a îndeplini măcar o astfel de misiune m-a îndemnat să intru…”. (Lucian Drimba, „Iosif Vulcan”, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, p.261).
Iosif Vulcan s-a stins din viaţă la 8 septembrie 1907.
Cărturarul orădean a fost o prezenţă deosebită în timpul său. A fost în slujba culturii pentru că a crezut în puterea ei transformatoare. Ştia că la adevăratele valori spirituale şi umane: credinţa în Dumnezeu, ordinea, adevărul, armonia, care lărgesc orizontul gândirii şi apropie pe oameni, se ajunge prin cultură … .
Istoria ne învaţă însă că sunt şi perioade de cădere, în care cultura şi civilizaţia sunt ameninţate şi fiinţa umană pierdută. Regăsirea drumului prin care este posibilă reintroducerea omului în umanitate se poate face prin BISERICĂ, ŞCOALĂ, FAMILIE şi prin OAMENI ca Vulcan … . Şi acest adevăr îl face pe Iosif Vulcan „tulburător de actual”.
Profesor Otilia Bălaş
