Despre Ioan Maiorescu cei mai mulți dintre români știu – eventual – că a fost tatăl lui Titu Maiorescu, a cărui identitate în mentalul colectiv se confundă cu „Junimea”, creată la Iași. Într-o perioadă în care mulți intelectuali de marcă își arogă și afișează merite deosebite în evoluția fenomenului cultural-științific românesc am avut, recent, neplăcuta surpriză ca într-o discuție privată cu unul dintre aceștia – membru al Academiei Române! – să constat că era lipsit de cunoștiințe elementare privind istoria înființării, organizării și funcționării inițiale a acesteia.
La întrebarea despre rolul lui Ioan Maiorescu în acest proces am primit un răspuns cel puțin ciudat de la interlocutor: „ce are acesta cu Academia Română?”. Plecând de la acest răspuns am considerat necesar de a readuce în memorie câteva elemente referitoare la inițierea, constituirea și începutul funcționării forului științific suprem al țării care este Academia Română, la începutul existenței acesteia și relația instituției cu IoanMaiorescu.
Născut într-o comună din apropierea Blajului – Bucerdea Grânoasă – Ioan Maiorescu a fost absolvent al renumitului liceu confesional greco-catolic blăjean “Sfântul Vasilecel Mare” (unde a urmat studii gimnaziale și liceale). Va urma ulterior studii de teologie la Oradea și Pesta, apoi de istorie și filologie la Viena. A funcționat ca profesor de istorie la Craiova și la Școala „Sf. Sava” concomitent fiind și director al Eforiei Școalelor, ulterior la Școala Superioară de Litere din București. Colaborator constant la revista “Foaie pentru minte, inimă și literatură” a lui G. Barițiu, Ioan Maiorescu este primul filolog român care a abordat probleme de lingvistică indo-europeană și primul român care a elaborat un studiu remarcabil de dialectologie.
Referitor la relația cu Academia Română menționez faptul că Ioan Maiorescu deține prioritatea conceptului privind dezideratul înființării acestei instituții, subliniind în anul 1860 necesitatea înființării unei „Academii pentru cultura limbii și scrisul istoriei naționale”. Ulterior, la 1 aprilie 1866, la propunerea lui C. A. Rosetti Locotenența Domnească aprobă înființarea „Societății Literare Române” pentru ortografie, gramatică și dicționarul limbiiromâne. La proiectul de statut au contribuit Alexandru I. Odobescu, Florian Aron și Augustin Treboniu Laurean. Întemeietorii au cooptat în timp erudiții din toate teritoriile locuite de români. Merită amintiți: Costache Negruzzi, Ion Heliade Rădulescu și un grup de ardeleni formați la școlile Blajului reprezentați de Timotei Cipariu, George Barițiu, Iosif Hodoș, Gavril Munteanu și Alexandru Papiu Ilarian.
Prima ședință a Societății Literare Române are loc înanul 1867, ocazie cu care se schimbă denumirea în „Societatea Academică Română” și se alege conducerea acesteia reprezentată de Ion Heliade Rădulescu (președinte), Timotei Cipariu (vicepreședinte) și Augustin Treboniu Laurean (secretar). Primul discurs la Societatea Academică Română a fost cel al lui Alexandru Papiu Ilarian (despre Gheorghe Șincai), cu răspunsul lui George Barițiu (ambii fii de preoți greco-catolici și absolvenți de Blaj). Înanul 1879 Societatea Academică Română va primi numele de Academia Română. Același George Barițiu va propune și emblema Academiei Române ce are în centru pe zeița Minerva, a înțelepciunii.
Răspunsul la întrebarea retorică din titlu este acela că această pagină de istorie nu trebuiei, nu are voie să fie uitată. Aceasta, deoarece ea reprezintă încă o prioritate blăjeană – finalizată prin discipolii școlilor Blajului – de data aceasta în relație cu geneza Academiei Române.
Prof. Univ. Dr. Sorin Nicu Blaga
