În doctrina justificării
De Kurt Koch
Publicăm fragmente ample din intervenţia pe care cardinalul preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, în cadrul aniversării a cinci sute de ani ai Reformei, a rostit-o la 13 februarie 2017 la Roma, în aula magna a Facultăţii valdeze de teologie, cu tema "Primatul lui a primi faţă de a face. Despre actualitatea doctrinei creştine a justificării.
În 2017, lumea creştină comemorează cei cinci sute de ani ai Reformei. Fiind vorba despre primul centenar al Reformei în epoca ecumenică, ceea ce va caracteriza comemorarea nu vor mai fi tonuri subversive şi polemice din punct de vedere confesional, ci un spirit ecumenic. Aceste circumstanţe favorabile sunt datorate îndeosebi faptului că nu vom aminti numai cei cinci sute de ani ai Reformei, ci şi cincizeci de ani de dialog intens între catolici şi protestanţi, o perioadă de timp în cadrul căreia am putut descoperi ceea ce ne uneşte. Rezultat pozitiv al dialogurilor ecumenice a fost acela de a arăta că, în adevărurile fundamentale ale credinţei creştine, a fost posibil să se formuleze un consens ecumenic, evidenţiind de asemenea că diferenţele teologice încă existente nu pun în discuţie acest consens şi că, prin urmare, condamnările doctrinale din secolul al XVI-lea, fie din partea catolică fie din partea protestantă, nu mai au astăzi valenţă între partenerii ecumenici.
Acest lucru este adevărat mai ales cu privire la "Declaraţia comună despre doctrina justificării", semnată la 31 octombrie 1999 la Augusta de Federaţia Luterană Mondială şi de Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor. Faptul că tocmai despre chestiunea centrală care a condus, în secolul al XVI-lea, la Reformă şi după aceea la divizarea Bisericii a fost posibil să se obţină un amplu consens poate fi considerat o adevărată piatră de hotar ecumenică. Dialogul ecumenic din ultimele decenii a arătat că şi depăşirea acestei divizări şi refacerea unităţii Bisericii vor putea să aibă loc numai pe drumul unei lecturi şi al unei interpretări comune a Sfintei Scripturi. De fapt, ascultarea comună a Cuvântului lui Dumnezeu mărturisit în Sfânta Scriptură a condus la o convergenţă fundamentală în înţelegerea doctrinei justificării.
Pentru a înţelege în manieră mai aprofundată colaborarea dintre harul lui Dumnezeu şi libertatea omului în cadrul mântuirii poate fi util să reflectăm asupra comparaţiei folosite de teologul medieval Bonaventura pentru a ilustra forţa speranţei escatologice. Bonaventura compară mişcarea speranţei cu zborul păsării, care pluteşte în aer şi se lasă purtată de aer. Dar pentru a zbura, pasărea înainte de toate trebuie să-şi deschidă aripile cât poate mai mult şi să folosească, în mişcarea lor, toate energiile sale. Apoi ea însăşi trebuie să se pună în mişcare pentru a-şi lua zborul şi a urca la înălţime. A trăi în speranţă înseamnă aşadar a zbura. De fapt, cine speră, trebuie să se străduiască, aşa cum face pasărea, să se mişte şi să mişte toate membrele sale, pentru a contrasta forţa de gravitaţie care trage în jos, pentru a ajunge la adevăratele înălţimi şi pentru a se lăsa purtat de aer. Cu această comparaţie, Bonaventura sugerează că marea speranţă a credinţei nu face superfluă acţiunea omului, ci dimpotrivă îi permite să dobândească forma justă şi libertatea sa. A zbura cere toate energiile noastre; dar este posibil numai dacă ne încredinţăm total aerului care ne înconjoară şi care ne poartă. Aşa cum pasărea poate să zboare pentru că ştie că este uşoară, tot aşa şi creştinul va fi în măsură să zboare mai bine dacă nu-şi va da sieşi prea multă greutate şi dacă, mai ales, nu se va lăsa strivit de forţa de gravitaţie a păcatelor.
În aceeaşi direcţie se îndreaptă o imagine asemănătoare utilizată de Martin Luther pentru a clarifica raportul dintre credinţă şi fapte: "Evanghelia este ca o adiere rece şi delicată în marea căldură a verii, este mângâiere în angoasa conştiinţei. Dar imediat ce adierea Evangheliei a dat răcorire şi întărire forţelor noastre, noi nu trebuie să rămânem indolenţi, să ne culcăm şi să sforăim; adică, atunci când Duhul lui Dumnezeu a potolit, a liniştit şi a mângâiat conştiinţa noastră, atunci trebuie să demonstrăm şi credinţa noastră cu faptele bune pe care Dumnezeu ni le-a poruncit şi indicat în cele zece porunci". De fapt, cel care, în credinţă, este ridicat din preocuparea chinuitoare a propriei mântuiri poate şi trebuie să ia asupra sa preocupările oamenilor şi ale lumii.
Dacă ţinem minte aceste asemănări, înţelegem şi de ce teologul catolic Otto Hermann Pesch, expert despre Luther, a definit disputa care a izbucnit în timpul Reformei despre credinţă şi despre fapte drept "cea mai superfluă dintre toate chestiunile controversate". Mesajul crucial al justificării omului prin credinţă, redescoperit în timpul Reformei, nu ne desparte ca şi creştini, ci ne uneşte. Şi că nu trebuie niciodată să ne despartă, cu toate că s-a întâmplat chiar asta multe secole, este demonstrat şi de o mărturie care provine dintr-o epocă ce precede deschiderea ecumenică a Bisericii catolice în timpul Conciliului al II-lea din Vatican, adică mărturia sfintei Tereza a Pruncului Isus (1873-1897), pe care Catehismul Bisericii Catolice o prezintă cu scopul de a explica propria interpretare a doctrinei justificării: "După exilul de pe pământ, nădăjduiesc că mă voi bucura de tine în Patrie, dar nu vreau să adun merite pentru cer, vreau să lucrez numai pentru Iubirea ta. În seara acestei vieţi, mă voi înfăţişa înaintea ta cu mâinile goale, pentru că nu-ţi cer, Doamne, să-mi socoteşti faptele. Toată dreptatea noastră este pătată în ochii tăi. Deci vreau să mă înveşmântez în însăşi dreptatea ta şi să primesc de la iubirea ta să te am veşnic pe Tine însuţi". Nu este o întâmplare că sfânta Tereza a respins imaginea tradiţională a sfinţeniei, care îl vede pe sfânt ca pe un erou al virtuţilor, ca pe un "sportiv" capabil de prestaţii religioase foarte înalte. Pentru ea, sfinţenia creştină nu se realizează în ceva senzaţional şi eroic, ci trăieşte în cotidian sub vălul discreţiei unei credinţe care nu se vede, aşa încât însăşi credinţa este conţinutul esenţial al sfinţeniei. Tereza este convinsă că sfinţenia constă nu atât în exerciţii şi prestaţii religioase, ci într-o atitudine esenţială de fond hrănită de credinţa, în viaţa de toate zilele. Pentru aceasta, şi-a abătut privirea de la acţiunile bune şi de la faptele pioase, vestind şi lăudând mai degrabă, cu bucurie, harul lui Dumnezeu. De fapt, ea ştia că, în viaţa de credinţă, până la urmă, totul este har şi că nimic nu este aşa de departe de existenţa creştină ca speculaţia pioasă cu privire la răsplata cerească pentru faptele bune: "Trebuie să facem tot ceea ce putem, din iubire faţă de Dumnezeu, ci este indispensabil cu adevărat să ne punem toată încrederea noastră în Unicul care sfinţeşte faptele noastre şi care ne poate sfinţi fără ele".
Aceasta este, în cuvintele unei sfinte catolice de la sfârşitul secolului al XIX-lea, doctrina justificării pure. De fapt, Tereza nu numai că a vestit mesajul pe deplin creştin al acelui "numai prin har", ci l-a mărturisit cu însăşi viaţa ei. Străduindu-se să trăiască în toate în harul lui Dumnezeu, a anticipat înţelegerea ecumenică dintre Biserica catolică şi Bisericile născute din Reformă, şi asta s-a întâmplat pe "calea cea mică" pe care ea a întreprins-o, un drum pe care sola fide se reconciliază chiar şi cu sola caritate, şi în prima linie nu cu iubirea umană, ci cu iubirea lui Dumnezeu faţă de noi oamenii.
Este un semn promiţător faptul că această înţelegere ecumenică a unei sfinte s-a realizat. Cu asta, şi opoziţia tradiţională dintre pietatea catolică şi pietatea protestantă a fost depăşită, aşa cum arată ceea ce scrie marele teolog protestant şi martir creştin al regimului nazist, Dietrich Bonhoeffer, vorbind despre o conversaţie avută odată cu un pastor francez: "Ne pusesem simpla întrebare despre ce vrem să realizăm în fond cu viaţa noastră. El a spus: vreau să devin un sfânt. M-a uimit mult în acel moment. Totuşi n-am fost de acord cu el, spunând mai mult sau mai puţin: eu vreau să învăţ să cred". Dacă Dietrich Bonhoeffer ar fi cunoscut-o pe sfânta Tereza de Lisieux, probabil n-ar mai fi văzut o contrapoziţie între a deveni sfinţi şi a învăţa să creadă, înţelegând că, pentru această sfântă catolică, fundamentul sfinţeniei creştine este tocmai credinţa. Cu siguranţă, Tereza şi Dietrich Bonhoeffer sunt deja în acord în această privinţă, în cer. Nouă, în viaţa noastră şi în convieţuirea noastră ecumenică, ne rămâne misiunea de a trage consecinţele corecte din această frumoasă mărturie de consens ecumenic despre doctrina justificării, chiar şi în diferitele sale perspective spirituale dezvoltate în cadrul diferitelor tradiţii confesionale. Şi acest lucru putem şi trebuie să-l facem îndeosebi în 2017, an al comemorării comune a Reformei, comemorare care ar fi fost inimaginabilă fără un consens ecumenic cu privire la doctrina justificării.
(După L'Osservatore Romano, 21 februarie 2017)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu