Excelențele Voastre, Preasfințiile Voastre,
Față de impunătoarele catedralele catolice din Transilvania – pe care le admirăm pe drept cuvânt – “Sfântul Vasile cel Mare” din București este, mai curând, o capelă de interior. Dimensiunile zidurilor sale exprimă, desigur, posibilități și timpuri diferite, dar numai pentru cei care trec de vanitatea pietrelor, locul în sine lasă să se întrevadă perspectivele unei bătălii sufletești, aceeași peste tot în lume.
Evanghelia zilei ne prezintă ultima parte a dialogului lui Isus cu Nicodim. Vorbind despre judecata care se petrece în jurul credinței, Hristos nu ne amăgește cu discursuri siropoase, fiindcă bătălia cu răul nu se termină niciodată în această viață. Aceasta este judecata, spune Isus, că Lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele (Ioan 3,19). Martirajul credinței, cerut azi Bisericii, are trăsături diferite față de trecut, iar dacă nu le remarcăm riscăm nu numai să nu recunoaștem semnele timpului, ci să pierdem contactul cu realitatea sufletească.
Fidelitatea și perseverența la Adevăr sunt date, cum spune Isus însuși, de o viață construită prin lepădarea de rău și prin cultivarea bunătății harului, din nașterea de a doua, din Spiritul Sfânt. Cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârșite (Ioan 3,21). Ca episcopi catolici exprimăm fiecare dintre noi, diversitatea realității locale pe care o păstorim. Regăsindu-ne în sensibilități și idealuri nu de puține ori foarte complexe, purtăm alături de istoriile noastre diferite multe răni. Dar e important să recunoaștem acele răni ale timpului comun de suferință. Acest rău, care a falsificat adevărul, exasperându-ne diferențele pentru a domina prin diviziune sau falsă concurență, nu ne-a putut altera totuşi simțul interior. De aceea, a continua bătălia credinței și a învinge cu Isus nu înseamnă numai de a depăși urmele trecutului dramatic, dar și a renunța la un idealism subiectiv, la obsesia „zonelor de influență” în favoarea dreptului intangibil la adevăr prin educarea la libertate, la conștiință și la demnitatea în Isus, fără compromisul cu lumea.
Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică – spune Hristos. Moartea și învierea Domnului ne invită să redescoperim bunătatea provenită din Adevărul jertfei. Lui Nicodim i-a fost frică să se expună, de aceea l-a căutat pe Isus la venirea nopții. El va găsi mai târziu curajul de a-i rămâne fidel, fiind, alături de Iosif din Arimateea, printre puținii care au cerut de la Pilat trupul lui Hristos pentru a-i da cinstea cuvenită după moarte. Va înțelege apoi că Învierea Domnului devenea celebrarea unei noi nașteri: prin redescoperirea lepădării de sine și perseverența la bine după modelul lui Isus care s-a abandonat voinţei Părintelui ceresc.
Excelențele Voastre, Preasfințiile Voastre,
Ne străduim să-i ajutăm pe proprii credincioși să-l întâlnească pe Isus, dar îi ajutăm, oare, îndeajuns să ştie calea de a plăti prețul rămânerii cu El? Lumina a venit în lume și oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele. Că oricine face rele urăște Lumina și nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească, îi spune Hristos lui Nicodim. Zbuciumul pierderii Adevărului se datorează uitării faptului că răul este moral, provenind din păcat și din împietrirea în el. Confuzia de a reduce bunătatea la o banală implicare socială și alinierea la o popularitate mondenă sunt un mare pericol. Isus nu numai că nu a căutat spiritul lumii, ci l-a respins fără rezerve, evocând naşterea de-a doua. A ne naște a doua oară înseamnă a privi viața cu ochii lui Dumnezeu. Tot ceea ce nu se află în privirea lui Isus, înseamnă soluții lumești, lipsite de realism sufletesc și, până la urmă, atrofierea vieții interioare.
Dacă veți rămâne în cuvântul Meu – ne spune Hristos, sunteți cu adevărat ucenici ai Mei; Și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi (Io 8,31-32). Experiența generațiilor care s-au rugat şi în această biserică ne confirmă adevărul universal recunoscut al Providenței care își revelează sensul de credință atunci când nimic nu este sigur, ușor sau comod pentru om. Suntem cu toții parte a unei comunități de credință și atașați unei confesiuni istorice, știind că Biserica nu e o simplă asociație care împărtășește gusturi comune. Avem, deci, datoria de a rămâne atașați trup și suflet de Adevăr, în spiritul credinței care nu se acordă cu compromisul. Căutând roade în spini sau imaginând un dialog cu locurile ținute de Cel rău, nu facem decât să pierdem simțul Împărăției cerești și dragostea față de Adevăr.
A-ți da viața pentru Isus și Evanghelie este atunci, fără termen de comparație, cea mai importantă lucrare pe care Dumnezeu o așteaptă și azi de la noi. Continuând cu stăruință, în perseverența smerită la bine și iertare, cu tenacitate, cu încredere, cu dorința de a repara păcatul și a ne ruga pentru toți, ducem mai departe lumina adevărului, dar și adevărata moștenire a generațiilor care ne-au precedat.
La sfârșitul confruntării, precum Sfântul Pavel, vom putea spune: Am luptat lupta cea bună, am sfârșit…, am păstrat credința (2Tim 4,7).
