De Hermann Geissler
În urmă cu cinci ani, la 19 septembrie 2010, cu celebrarea Liturghiei la Cofton Park din Rednal (Birmingham), Benedict al XVI-lea îl beatifica pe cardinalul John Henry Newman. "Intuiţiile sale cu privire la relaţia dintre credinţă şi raţiune, cu privire la spaţiul vital al religiei revelate în societatea civilizată şi cu privire la necesitatea unei apropieri de educaţie pe larg întemeiate şi pe rază lungă, nu au fost numai de importanţă profundă pentru Anglia victoriană - a spus Benedict al XVI-lea - ci continuă şi astăzi să inspire şi să lumineze pe mulţi în toată lumea". După convertirea la Biserica Catolică (1845), după hirotonirea sacerdotală şi întemeierea Oratoriului sfântului Filip Neri în Anglia, în 1840 Newman a ţinut câteva discursuri adresate catolicilor şi altor creştini, arătându-le perspectiva fundamentală, marea speranţă a vieţii creştine. Sunt trei lucruri în mod esenţial care o alimentează pe aceasta din urmă: privirea spre Dumnezeu, lumina sfinţilor, încrederea în Biserică. În această privinţă, publicăm un articol al directorului lui International Centre of Newman Friends din Roma, punct de referinţă pentru studioşii şi prietenii lui John Henry Newman din toată lumea.
Cu ocazia deschiderii Oratoriului la Londra (1849), John Henry Newman tratează tema Perspectivele misionarului catolic. Cum pot să acţioneze misionarii, ce pot să facă creştinii într-o lume care urmează propriile principii şi venerează idolii bogăţiei, inteligenţei, ai bunei faime? Credincioşii care se orientează spre Dumnezeu şi spre sfinţi nu sunt, într-un fel, străini în această lume? Newman răspunde la aceste întrebări cu simpla constatare că opoziţia dintre Biserică şi lume nu este nimic nou. De fapt, încă de la începutul creştinismului Biserica este ca o peregrină pe pământ şi soarta sa este o bătălie continuă (cf. Discourses Addresed to Mixed Congregations, 241).
Toată istoria arată adevărul acestei constatări: sfântul Petru ca un străin a venit la Roma, oraş care venera atâţia idoli, predicând credinţa în Domnul Isus; părinţii Bisericii luptau împotriva duşmanilor interni şi externi; Ignaţiu şi însoţitorii săi s-au angajat într-o perioadă în care lumea era convinsă de sfârşitul Bisericii, ducând credinţa creştină în toate continentele. Newman se simte în profundă comuniune cu toţi aceşti martori ai credinţei: "Să fim plini de încredere, de zel şi de determinare, pentru că suntem moştenitorii sfântului Petru, ai sfântului Grigore din Nazianz, ai sfântului Grigore cel Mare şi ai tuturor persoanelor sfinte şi credincioase, care în timpul lor au promovat cauza catolică prin cuvânt, acţiune şi rugăciune. Suntem părtaşi de meritele şi mijlocirile lor şi vorbim cu glasul lor" (ibidem, 244).
Newman este convins că creştinii din orice timp, din orice loc şi din orice ambient au o mare misiune. Sunt chemaţi mereu să "facă o lucrare" (ibidem, 246). De fapt, Biserica poate să ofere "un remediu universal unei boli universale. Această boală este păcatul; toţi au păcătuit, toţi au nevoie de vindecarea în Cristos; tuturor trebuie să li se vestească şi oferită această vindecare. Deci dacă există un predicator şi un mediator al vindecării, trimis de Dumnezeu, acest mesager trebuie să vorbească nu numai unuia, ci tuturor. Trebuie să se adapteze la toţi, trebuie să aibă o misiune pentru tot neamul lui Adam" (ibidem, 246).
În cursul istoriei sale Biserica a trebuit să lupte adesea împotriva puterilor lumii care păreau să fie mult mai puternice decât ea şi adesea aproape invincibile. Dar, în pofida tuturor adversităţilor, Biserica a învins mereu rând pe rând: "Toate acestea ne arată cu o acuitate convingătoare, asemenea unei dovezi ştiinţifice, că ea nu vine de pe pământ, că ea nu este sclavă a oamenilor, altminteri cei care ar fi făcut-o ar fi putut s-o şi distrugă" (ibidem, 249).
Deoarece Biserica nu este lucrarea a oamenilor, ci a lui Dumnezeu, nu va fi distrusă niciodată. Cristos acţionează în Biserică, în toate timpurile şi în toate locurile. Aceasta este încrederea fermă a catolicilor: "Dacă el a făcut minunile sale în timpurile de atunci, va face aceste minuni şi astăzi; dacă în timpurile trecute cei slabi şi cei nevrednici au fost instrumentele sale de bine, sunt şi astăzi la fel. Atât timp cât ne încredem în El, atât timp cât rămânem fideli faţă de Biserica sa, ştim că el vrea să ne folosească drept instrumente ale sale (în ce mod asta nu ştim), nu ştim cine vor fi destinatarii milostivirii sale; nu ştim la cine vom fi trimişi, dar ştim că mii şi mii ne cheamă şi că vom fi trimişi cu siguranţă la cei care au fost aleşii săi" (ibidem, 254). Şi Newman încheie cu o mărturie foarte personală: "Am urmărit călăuzirea sa şi nu m-a dezamăgit; m-am încredinţat mâinilor sale şi mi-a dat ceea ce am căutat; şi după cum el a fost cu mine până acum, tot aşa va rămâne cu mine el însuşi, binecuvântarea sa mamă şi toţi îngerii buni şi sfinţi" (ibidem, 259).
Mulţi credincioşi, şi chiar atâţia păstori, astăzi sunt în pericolul de a pierde curajul, pentru că vântul potrivnic pare aşa de puternic şi învingător. Cad adesea într-o atitudine pesimistă şi tind să se plângă. În acest context, Papa Francisc a vorbit despre "zeiţa plâns", care nu ajută pe nimeni şi ne fură elanul şi bucuria. Uneori uităm că în istoria Bisericii dificultăţile şi încercările n-au lipsit niciodată. Şi uităm că, în pofida importanţei cooperării noastre, Biserica este edificată, purificată şi sfinţită de Dumnezeu însuşi. Papa Francisc scrie în exortaţia apostolică Evangelii gaudium, citându-l pe predecesorul său pe catedra lui Petru: "Biserica nu creşte prin prozelitism, ci prin atracţie" (nr. 14). Nu creşte prin iniţiativele pur umane şi strategiile pastorale bine gândite, ci mai ales prin forţa Duhului Sfânt care atrage bărbaţi şi femei la inima lui Isus şi la Biserica sa, trezind în ei un zel sfânt pentru mărturisirea adevărului şi a iubirii lui Dumnezeu. "Un astfel de zel - scrie Newman - chiar dacă e sărac şi slab în noi, a fost însăşi viaţa Bisericii şi stimulentul predicatorilor şi misionarilor săi în toate secolele. A fost un foc asemănător cu acela pe care Domnul nostru l-a adus din cer şi pe care a voit să-l comunice tuturor: « Foc am venit să arunc pe pământ şi ce altceva vreau decât să se aprindă!» (Lc 12,49). Acesta a fost misterul propagării Bisericii încă de la început şi va rămâne până la sfârşit. Aceasta este motivaţia pentru care Biserica, având ajutorul lui Dumnezeu şi în faţa uimirii lumii, converteşte naţiunile [...]. Aceasta este motivaţia pentru care misionarii catolici se aruncă aşa de generos în mijlocul popoarelor străine, riscând cele mai crude chinuri: cunosc demnitatea sufletului; pentru ei lumea viitoare este o realitate mare; îi iubesc pe fraţii lor din inimă, chiar dacă încă nu i-au văzut; se tem de ruinarea veşnică; vor să crească roadele pătimirii Domnului lor şi triumful harului său" (ibidem, 19).
(După L'Osservatore Romano, 19 septembrie 2015)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
