De Cristiana Dobner
Cultul şi respectul faţă de morţi este înnăscut în orice civilizaţie care vrea să se numească aşa şi să nu fie numai o turmă sau o adunătură de indivizi urâţi.
Modalităţile amintirii sau ale memoriei sunt foarte diferite şi caracterizează diferitele nuclee sociale cerând o practică ce, adesea, trebuie să fie respectată la virgulă. Cultul înaintaşilor ne vorbeşte despre geneza noastră istorică, despre devenirea familiei noastre, până la urmă despre noi înşine cu tot cumulul de ADN pe care-l regăsim la naştere sau pe care învăţăm să-l gestionăm în existenţă. Amintirea ritmată de gesturi apotropaice, de ofranda de mâncare pe locul înmormântării, de arderea de tămâie sau de oferire de flori, a fost considerată mereu un gest pios, demn de persoane care aşa doresc să fie considerate.
Mausoleele ne vorbesc despre personaje care în istorie au lăsat o urmă, poate şi pozitivă, în timp ce cimitirele celebre sunt locuri foarte vizitate pentru a merge la mormântul acelui ilustru care, în viaţa noastră şi în cultura noastră, a lăsat un semn.
Însă trecerea de la amintire, oricât ar fi de vie, la memorie ar trebui să cuprindă sufletul nostru şi să-i dea o altă determinare, să-l deschidă la o privire diferită.
Să mergem la mormântul celui care ne-a lăsat, să-l împodobim cu flori sau, cum obişnuiesc evreii, să lăsăm deasupra o piatră. Rămânem ca să dialogăm cu răposatul sau răposata, dar totul se reduce la un monolog sau la un regret nostalgic.
Pasul care trebuie făcut este altul: fără îndoială ne aflăm în faţa rămăşiţelor pământeşti, dar privirea celui care crede poate să foreze impresia reală şi să ajungă până acolo încât să se întrebe: unde se află cel care m-a lăsat, cum trăieşte dimensiunea pe care eu încă nu o cunosc dar care, mai devreme sau mai târziu, cu siguranţă mă aşteaptă?
Dacă experienţa noastră cu Dumnezeu este autentică, atunci cel care ne-a lăsat este viu. Cu siguranţă nu viu în sensul că se poate atinge, vedea, respira exact ca mine, ci viu în sensul că dimensiunea sa este cea veşnică ce nu se schimbă.
Nu somnul veşnic - până la urmă foarte neconcludent şi plictisitor - ci părtaş de acea particularitate a somnului care ne vorbeşte despre pace obţinută, despre odihnă lipsită de preocupări. Nu se schimbă pentru că nu se poate întoarce înapoi, nu se pot relua parametrii cunoscuţi încă din copilărie care constituie dinamica personală şi socială.
Faptul de a nu se schimba ar putea să fie înrudit cu un extaz? La un nivel dobândit şi de imobil, circumscris, finit? Ar fi într-adevăr neliniştitor să ne gândim aşa! Finiţi până acolo încât de acum totul este iremediabil şi erosul nostru, capacitatea noastră de energie care ne însufleţeşte, redusă de acum la zero.
Dacă toţi cei care ne-au precedat sunt vii, sunt astfel pentru că locuiesc în Dumnezeul Viu. Sunt părtaşi de viaţa sa, de acel mister trinitar care scapă raţionalităţii noastre dar care ne este revelat în dar gratuit de credinţă. Acel curent de iubire între Tată, Fiu şi Duh Sfânt care curge în afara timpului şi a istoriei şi care ne va fi dezvăluită atunci când şi noi vom trece de la vii la cei care trăiesc. Prin credinţă ştim că am fost creaţi şi că Treimea locuieşte în noi şi nu vom fi încredinţaţi nimicului, chiar dacă ne vom întoarce în acel pământ din care am fost luaţi. Însă suflarea care în acea zi creatoare ne-a fost dăruită va intra în acel mister trinitar pentru a locui acolo.
Nu este o construcţie complicată, gândită artistic pentru a elimina teama de sfârşit şi nici un înlocuitor pentru experienţa noastră vitală.
Este o participare nouă, inedită, la o Iubire mai mare, infinită, care însă se apleacă asupra tuturor persoanelor vii şi le urmăreşte cu privire de Tată. Cine este în El, împreună cu Fiul şi Duhul Sfânt, împărtăşeşte de acum suflarea, este viu şi îşi îndreaptă privirea sa asupra tuturor celor care i-au fost apropiaţi şi i-a iubit, i-a îndrăgit. Este gata să intre în ciclul lor vital alăturându-se de pasul lor, ca să se facă părtaş de fiecare bucurie şi de fiecare suferinţă, îndreptând totul spre acea ţintă în care viaţa va avea caracterul său complet şi va intra în locuinţa acelei Iubiri care nu se va epuiza niciodată.
Aşadar nu privim la cadavre, nu privim la morminte, privim mai degrabă la cei vii ai noştri care ne sunt mereu alături şi ne ajută să facem transparentă privirea noastră. Să nu ne mulţumim cu gesturi obişnuite, ci să le încărcăm cu o altă semnificaţie: să mergem la cei vii ai noştri şi să ne lăsăm transportaţi mult mai departe de placa de mormânt, mult mai departe de aparenţă. În Suflare.
(După agenţia SIR, 31 octombrie 2015)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
