Începând cu Rusaliile, Isus prin cuvântul Evangheliei, ne învaţă ce înseamnă de fapt să fim ucenici ai lui. Începând cu prima duminică, printr-un limbaj tranşant, ne este revelat sensul şi importanţa acţiunilor noastre: în fiecare clipă, ceea ce facem ne apropie de Isus sau de lumea în care trăim, de Împărăţia cerurilor sau de cea a întunericului. Opţiunile noastre sunt importante nu doar pentru viaţa de aici, de pe pământ, ci mai ales pentru viaţa veşnică. Iar opţiunile, alegerile noastre, trebuie să poarte un nume: Isus.
A doua duminică ne ajută să înţelegem mai bine ce înseamnă de fapt să-l alegem pe Isus: să mergem pe urmele lui. Este chemarea pe care Mântuitorul o adresează primilor ucenici: veniţi după mine. Mergând pe urmele Fiului devenim şi noi fii. Descoperim astfel sensul profund al chemării ca pe o invitaţie la a face parte din familia lui Dumnezeu.
Dacă suntem fii ai lui Dumnezeu, duminica a treia după Rusalii ne invită să ne punem cu încredere viaţa în mâinile lui, acceptând ca el să fie singurul nostru stăpân. Astfel grijile şi preocupările pentru propria existenţă, lasă loc Providenţei lui Dumnezeu ce dă fiecăruia cele necesare. Cu atât mai mult fiilor.
Astăzi, în cea de-a patra duminică după Rusalii avem ocazia să medităm asupra încrederii în Dumnezeu la care suntem chemaţi ca ucenici şi fii. E vorba de o încredere pe care trebuie să o trăim şi să o reînnoim zi de zi. Faptul că suntem parte a familiei Domnului, nu înseamnă că de-acum putem dormi pe-o ureche, fiindcă riscăm să ne trezim într-o zi, precum ucenicii şi întreg poporul lui Israel în evanghelia de astăzi, săraci în credinţă. În faţa unui sutaş roman, deci păgân pentru evrei, Isus spune ucenicilor şi mulţimii prezente: n-am găsit o atât de mare credinţă în tot Israelul! Nu e paradoxal? Tocmai poporul ales, care de-a lungul istoriei sale cu Dumnezeu a avut atâtea ocazii să perceapă iubirea Domnului, minunile lui şi astfel să crească în credinţă, este astăzi pus în situaţia de a privi de jos în sus, autentica şi marea credinţă a unui păgân.
În acest sens, credinţa ni se revelează ca şi răspunsul creaturii la darul imens de iubire, îndurare şi iertare al Creatorului. Ca o trăire continuă, zi de zi, cu cel ce este prietenul şi Domnul nostru. Orice om poate să o descopere în inima lui, nu doar cei care o primesc drept moştenire. Aviz nouă, tuturor creştinilor secolului XXI care ne-am născut într-o generaţie creştină, într-o familie credincioasă şi care ne simţim cu drepturi depline în biserica lui Cristos. Aviz, deoarece credinţa nu e în nici un caz o moştenire de pus în rama, ce se umple de praful suficienţei şi a nepăsării pe etajera sufletului nostru. Dacă vrem să fie o moştenire cu adevărat, ea trebuie purtată în cămara de preţ a inimii noastre, pe urmele Maicii Sfinte. Fiecare bătaie a inimii va marca astfel şi viaţa şi credinţa noastră.
PS Claudiu
Episcopul Curiei
Ev Mt 8,5-14.
Pe când intra Isus în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L, si zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit. Şi i-a zis Isus: Venind, îl voi vindeca. Dar sutaşul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face. Auzind, Isus S-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă. Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Şi a zis Isus sutaşului: Du-te, fie ţie după cum ai crezut. Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela.
