Episcopul Romei şi universalitatea Bisericii (Partea a II-a)

Centralizarea romană: o uniformizare

În cele ce urmează, propunem două modele ‒ „centralizarea romană” şi „tentaţia naţionalistă” ‒ care exprimă caracterul unilateral al teologiilor ivite după Marea Schismă în practica  Bisericii occidentale şi în cea a Bisericii orientale. Este vorba de modele care ar trebuie să ajute la o mai bună focalizare a atenţiei asupra caracterului unilateral al celor două teologii.

Prin „centralizare romană” înţelegem aici modul prin care primatul lui Petru a fost exercitat în mod concret în Occident începând de la sfârşitul luptei pentru investitură care a culminat cu Dictatus Papae al lui Grigore al VII-lea. Putem încerca a denumi această centralizare drept „un proces de a da formă de piramidă Bisericii în care Roma se vede ca Biserică universală al cărui episcop exercită jurisdicţie deplină şi directă asupra poporului creştin şi care este împărțită, doar din raţiuni ce ţin de organizare, în dieceze, ale căror episcopi devin funcţionari ai Papei”.

Pentru a evita interpretări prea simpliste ale acestui model, evidenţiem imediat aspecte pozitive precum şi limite ale acestui fenomen, astfel încât să transpară acea alternanţă de întâmplări fericite şi nefericite din realitatea istorică care trebuie ţinută mereu în seamă pentru a evita scurtături ideologice care, datorită lipsei lor de realism istoric, nu ajută la un progres al discuţiei.

Centralizarea romană a avut fără doar şi poate efecte pozitive, printre care trebuie să amintim eliberarea de sub braţul sufocant al puterii politice în numele libertăţii Bisericii (libertas Ecclesiae). Această eliberare a permis Bisericii occidentale să evite supunerea faţă de cezaro-papism, iar în modernitate a putut evita de a fi vasală mai întâi Statului modern şi mai apoi naţionalismului. Eliberarea de greutatea Statului pontifical nu a fost sesizată nici măcar de instituţia bisericească deoarece a fost realizată de forţele anticlericale, chiar dac a marcat în mod paradoxal etapa decisivă a drumului Bisericii spre dezlipirea de moştenirile medievale. Nu întâmplător un Papă[i] care a fost deposedat de Statul său a denunţat în mod foarte clar primul război mondial ca un măcel inutil provocat de un naționalism exasperant, în vreme ce episcopatele naţionale Îl invocau pe Dumnezeu în sprijinul puterii războinice ale guvernelor.

Această realitate nu înseamnă de bună seamă o sustragere totală de toate influenţele puterii politice în viaţa Bisericii. Dincolo de realităţile locale, e suficient a ne gândi la condiţionarea apăsătoare exercitată de dreptul de vot în Conclav recunoscut regilor catolici şi exercitat până în anul 1903.

 Dacă Occidentul a putut totuşi evita, în cursul celui de-al doilea mileniu mai întâi cezaropapismul[ii] şi mai apoi naţionalismul, aceasta se datorează faptului că puterea politică a găsit mereu în puterea papală un real obstacol şi de netrecut pentru scopurile sale de hegemonie. Nu trebuie trecut sub tăcere nici faptul că dezvoltarea uimitoare a formelor de viaţă consacrată a văzut la rândul său în primatul lui Petru posibilitatea a de se încadra în mod natural în instituţia Bisericii astfel încât aceasta din urmă a putut beneficia pe deplin de roadele măreţe ale reînnoirii vieţii bisericeşti şi de extindere a universalităţii sale geografice  făcută posibilă de impulsul misionar extraordinar generat de felurimea carismelor.

Aceste beneficii au avut însă preţul lor. În afară de realitatea teocraţiei, trebuie menţionat aici impactul asupra dimensiunilor Curiei romane. Este faimos rolul de frână jucat de aceasta în tentativele de reformă catolică din secolele XV-XVI şi cel cauzat de ruperea lumii germanice de Biserică, culminând cu drama reformei luterane. Dacă dezvoltarea Curiei romane moderne a fost unul din factorii care a permis realizarea reforme tridentine[iii], aceasta a contribuit semnificativ la diminuarea rolului instituţional al episcopilor, foarte important în primul mileniu şi fundamental din punct de vedere teologic. Odată cu diminuarea importanţei episcopilor din Ancien régime, deseori prea dependenţi de acel sistem social, rolul politic al Papei s-a erodat tot mai mult, în ciuda dezvoltării extraordinare a devoţiunii faţă de Sfântul Părinte şi de papalitate, pecetluită de definiţia Conciliului Vatican I[iv] a cărei naştere şi receptare a favorizat-o.   

Diminuarea rolului episcopilor ajunge la apogeu cu dezvoltarea hirotonirii episcopilor fără a avea în păstorire concretă o anumită comunitate bisericească. Fenomenul, început cu Conciliul Lateran V[v], este extins la nunţi începând cu Pius al XII-lea[vi], iar de la Ioan al XXIII-lea[vii] încoace chiar şi la cardinali şi la responsabilii Curiei, cu rezultatul că azi aproape jumătate din membrii Colegiului sunt episcopi titulari. Ultima ediţie a Ritului hirotonirii unui episcop prevede o hirotonire episcopală deplină şi pentru o asemenea categorie ceea ce ar reprezenta ceea ce ar reprezenta după părerea lui Dario Vitali, un „risc evident de rupere a continuităţii  cu Tradiţia”.

În ceea ce priveşte acest model, dominat de persoana Pontifului, Conciliul Vatican al II-lea, realizat de altfel doar mulţumită intuiţiei profetice geniale personale a unui Papă, a avut o funcţie crucială în realizarea  echilibrului teologic. S-a ajuns la aceasta încercându-se integrarea primatului definit de Vatican I în cadrul unei teologii a slujirii episcopale mai ample care acelaşi Vatican I nu ar fi putut dezvolta-o. Noua teologie accentua caracterul sacramental al hirotonirii episcopale şi existenţa Colegiului episcopilor. Într-un asemenea cadru s-a putut recupera raportul tradiţional, de importanţă capitală, dintre episcop şi Biserica locală, precum şi exerciţiul colegial al slujirii episcopale. Actualizarea acestei învăţături este văzută de D. Vitali ca fiind „foarte slabă”, iar folosirea titlului de episcop al Romei, de la Ioan Paul al II-lea încoace, „constituie o noutate de limbaj din partea ultimilor pontifi, care oferă un mod concret de a regândi exercitarea slujirii lui Petru”.

 Traducere de Octavian FRINC după  M. IMPERATORI, „Episcopul Romei şi universalitatea Bisericii”, în La Civiltà Cattolica, 15 novembre 2014 (3946), pp. 313-325.