Uneori, sistemul medical se grăbește prea tare să presupună că oamenii cu leziuni la nivelul creierului sunt pierduţi pentru totdeauna.
Acesta este rodul unui sistem de valori care gravitează în jurul conceptului de “calitatea vieţii” şi începe să prindă tot mai mult teren în sisemul medical.
Este foarte periculos. Iată un exemplu: o australiancă a suferit un atac vascular cerebral. Ea părea complet inconștientă, dar, de fapt, era cu adevărat trează si conștientă de ceea ce se întâmpla în jur. Ea a auzit cererea echipei de medici de a o deconecta de la aparatele care o mențineau în viață. Iată povestea ei:
Kate Allat este o mamă ce a suferit un atac cerebral la vârsta de 39 de ani. A stat 10 zile în comă după accident, dar conștiința ei era un coșmar viu. Mintea femeii funcționa perfect, dar toată lumea din jurul ei, inclusiv medicii, au crezut că se afla în moarte cerebrală. Ea era paralizată, fără abilitatea de a vorbi sau măcar de a respira fără ajutorul aparatelor, ascultând cum personalul medical discuta împreună cu familia sa despre oprirea aparatelor și moartea ei.
Kate suferea de sindromul de “a fi blocat în propriul trup”, atunci când poți simți, auzi, și gândi, dar nu poți comunica sub nicio formă. A fost nevoie de o perioadă de 2 săptămâni până când Kate a fost capabilă să le comunice medicilor si familiei faptul că ea este conștientă și alertă din punct de vedere mental. “Au crezut că sunt în stare vegetativă. Nu puteam să mișc nici măcar un mușchi! Nu era niciun semnal prin care să pot dovedi că eu încă sunt în viață”
Imaginați-vă cum este să auzi oamenii făcând prognoze și să știi că urmează să fii deconectat de la aparate. Este groaznic!
Știu un alt caz asemănător: Kate Adamson. Ea a fost operată, (pentru a i se înlătura obstrucția intestinală), cu o anestezie prost administrată, doctorii crezând ulterior că era inconștinetă:
„Agonia de a trăi fără mâncare era o durere constantă care a durat nu doar câteva ore, ca operația, ci câteva zile. Trebuie să înduri această durere fizică și pe deasupra trebuie să înduri durerea emoțională. Tot corpul îți strigă: Hrănește-mă. Sunt în viață și sunt o persoană, nu mă lăsați să mor, pentru Dumnezeu! Cineva să-mi dea să mănânc.”, a declarat ea după ce şi-a revenit.
De necrezut, ea descrie că lipsa mâncării și a apei a fost o experiență „mult mai rea” decât suportarea operației abdominale. În ciuda faptului că i se administra intravenos o soluție salină, Adamson tot a suferit de sete îngrozitor de mult:
Ar trebui să ne amintim despre aceste cazuri înainte de a sprijini deshidratarea persoanelor cu leziuni ample la nivelul creierului.
Putem învăța multe din asta, și anume:
1. Un diagnostic corect al stării de inconștiență persisitentă necesită luni întregi, nu zile. Nu vă grăbiţi să luați o decizie ireversibilă!
2. Nu discutați niciodată în fața unei persoane așa-zis inconștiente lucruri care, în mod normal, nu ați vrea să fie auzite de aceasta. Ar putea fi conştientă.
Sursa:stiripentruviata.ro
