Scopul catehezei este acela de a crea în catehet disponibilitatea sufletească şi raţională de a primi şi a înţelege adevărul, iar credinţa angajează toate facultăţile sufleteşti, în primul rând, raţiunea şi voinţa. Nimeni nu crede ceva, dacă nu gândeşte mai întâi că trebuie crezut, încât progresul cunoaşterii şi al credinţei este reciproc. Foarte clară este ideea următoare: deşi nimeni nu crede în Dumnezeu, dacă nu înţelege ceva, totuşi, prin însăşi credinţa cu care crede, este vindecat, ca să înţeleagă cele măreţe; căci sunt unele pe care, dacă nu le înţelegem, nu le credem, şi sunt altele pe care, dacă nu le credem, nu le înţelegem! Credinţa este călăuza spre cunoştinţă; cunoştinţa este răsplata credinţei.
Cele două surse ale cunoaşterii sunt raţiunea şi autoritatea. Cronologic, credinţa precedă raţiunii şi în actul însuşi al credinţei, raţiunea apără autoritatea mărturiei. Pentru înţelegerea intimă a misterului, credinţa precedă raţiunii. Odată cunoscută mărturia divină, raţiunea se opreşte la marginea misterului şi un sfânt Augustin, spre exemplu, îşi rezumă poziţia în două formule: intellege ut credas, crede ut intellegas şi nisi credamus, non intellegimus. Augustin e cel dintâi, cel puţin în spaţiul apusean, care a resimţit nevoia de a-şi raţionaliza credinţa, ceea ce e acelaşi lucru cu a spune că o pune în acord cu raţiunea. „Înţeleg ca să cred; cred ca să înţeleg” înseamnă că eu, înainte de a crede, am nevoie de a stabili cu ajutorul raţiunii discursive motivele de credibilitate sau temeiurile credinţei mele. La fel, odată credincios, raţiunea fiecăruia are a se exercita mereu, dacă vrea să pătrundă armonia adevărurilor dogmatice între ele sau concordanţa lor cu raţiunea. Numai în acest caz credinciosul va experimenta veracitatea creştinismului, căci noi credem ca să cunoaştem, nu cunoaştem ca să credem. În acest fel, credinţa precedă raţiunii (fides antecedit/praecedit rationem). Aceasta nu înseamnă o desconsiderare a raţiunii şi Augustin îi trece printre eretici pe toţi cei care sunt adepţii credinţei oarbe. După cum credinţa precedă raţiunii, şi aceasta din urmă poate preceda credinţei, fără a afla aici vreo contradicţie: ceea ce înţeleg cred, dar nu tot ce cred înţeleg; ceea ce înţeleg ştiu, dar nu tot ceea ce cred, ştiu.
Credinţa îşi adecvează adevărul prin adeziune, raţiunea îşi realizează intim adevărul prin ştiinţă. Cele două genuri de adevăr nu se exclud, ci se întregesc, întrucât temeiul lor este unul singur: Dumnezeu. Mai mult, adevărul raţional e o confirmare a credinţei, pentru că ştiinţa uneori premerge credinţei, alteori îi urmează. Premerge, pentru că adevărul credinţei este făcut inteligibil cu ajutorul conceptelor ştiinţei; urmează, pentru că adevărul ştiinţei duce la aprofundarea adevărului îmbrăţişat prin doctrina revelată.
Raţiunea ne face să înţelegem cele pe care le credem, Legea însăşi a fost scrisă pe piatră, pentru că oamenii încetaseră să o citească în inimă, acolo unde o aveau deja „scrisă”. Revelaţia garantează obiectivitatea raţiunii, nu şi invers. Credinţa nu demonstrează; ea propune, nu impune, nu este demonstrativă, este indicativă. Raţiunea demonstrează şi, în actul acesta, ea nu trebuie să uite ce datorează revelaţiei. Credinţa ne dă adevărul, raţiunea îl aprofundează. Credinţa nu este altceva decât o cugetare asupra căreia cineva a consimţit. Dumnezeu ne-a dat nouă raţiunea şi, prin urmare, el nu poate urî în noi raţiunea. Se află în noi multe pe care le credem fără să le ştim, dar nimic pe care să-l ştim fără să-l credem. Nu toţi cei care cugetă şi cred, dar toţi cei care cred, cugetă. Credinţa este baza vieţii omeneşti, pe ea se întemeiază prietenia, căci gândurile prietenului nu pot fi văzute, şi totuşi sunt crezute la fel cum un lucru nu poate fi iubit decât dacă este cunoscut.
